Fiecare are steaua sa!

21 ianuarie 2016

Stiu ca nu stiu nimic.....





Am beneficiat din plin de liber arbitru. Desi nu simteam ca am niciun fel de cunostinte, de informatii pe care sa-mi pot baza alegerile. Alegeri care, oricum, nu prea erau. Eram dispusa sa fac orice. As fi preferat “autoritatea” unui medic, cineva care sa-mi inspire incredere, dar n-am gasit asa ceva. Nu mi se parea deloc ca ar detine vreunul vreun adevar universal. N-aveam nevoie sa fiu descarnata si de ultima demnitate umana, asa cum o percepeam eu, aceea de a nu fi privita deja ca un cadavru, ca un minus unul la evidenta sociala. N-aveam nevoie de mila, de compasiune, de nimic altceva, n-aveam decat o imperioasa nevoie de a intelege ce mi se intampla. Imi simteam creierul amortit, in stare de soc.Mi-au dat 4 luni. Scurt, inflexibil, nenegociabil. Cat de cinici pot fi unii oameni…A incercat sa ma “consoleze”, sa-si justifice starea care simtise ca nu-mi scapase, cand i-am spus taios: “Deja ma priviti ca pe un cadavru ambulant, nu-i asa? O fi amuzanta imaginea asta, probabil…”, facand eforturi de a parea serios, privind in pamant, luandu-mi mana si asigurandu-ma ca nu e posibil sa se insele si ca mi-a livrat ce i-am cerut, adevarul, si ca deja e foarte obisnuit sa dea astfel de vesti oamenilor. A incercat sa-mi “redea” demnitatea umana, prin niste tentative ridicole de a ma flata ca am preferat sa aud adevarul brut, crud, vaicarindu-se ipocrit: “Daca ati sti cati oameni prefera sa auda minciuni frumoase si apoi nici nu stiu ce li se intampla. Spera sa traiasca, saracii, dar mor fara ca macar sa-si dea seama. Dar pe dvs va admir. Putini au puterea sa vrea sa stie adevarul. Sa ma scuzati, n-am putut sa va mint, fiindca mi-ati cerut sa fiu sincer. Imi pare rau ca n-am alte vesti sa va dau, mi-ar fi placut sa va pot spune altceva.” Deja plangeam in hohote, mirata ca nu ma puteam abtine deloc, cu mana in mana lui, a medicului. “Sunteti sigur ca nu exista nicio speranta? Absolut niciuna?” “V-as minti. Chiar nu cred ca exista. E una dintre formele de cancer care ucide cel mai rapid (melanom malign), nu poti negocia cu el, sa mai carpesti, sa mai operezi, sa il mai duci pe picioare, s-o mai lungesti macar cativa ani. E extrem de agresiv.” “Cat timp mai am?” “4 luni, hai, poate 6, ca sa va fac sa va simtiti mai bine, desi nu cred…”Imi alesesem “singura” medicul care sa ma opereze, mai precis mi l-a oferit “intamplarea”. In aceeasi zi, m-am operat si m-am intors acasa. I-am aratat medicului, la examenul de dinaintea operatiei, “alunita” de care ma temeam cel mai mult. Dintotdeauna ma temusem fix de “alunita” aceea ciudata. Cata ironie! Medicul a cascat ochii, a devenit agitat si si-a chemat niste colegi, carora le-a aratat motivul fricii mele. Eram convinsa ca trebuia sa fie ceva grav, dar medicii pareau “fericiti”, entuziasmati, dadeau din maini si se agitau ca si cum vazusera ceva grozav. “E clar, asa se poarta nebunii astia, privesc un om ca pe un cobai.”, mi-am spus. “E clar, e grav…” Apoi, am aflat ce era cu veselia aia pe capul lor. “Colega, ai mai vazut asa ceva? Uimitor!” “Ce este, ce am?”, am intrebat disperata, aproape sa lesin. “Aveti un al treilea mamelon nedezvoltat. E din nastere. Uimitor, colega…”Minunat, acum ma simteam SF, ca-n “Total Recall”.Frica mea cea mai mare si ascunsa fusese mereu o himera. Ba chiar una hilara. Cata inutilitate! Ce inseamna sa nu stii nimic… Chiar poate insemna sa fii cobai, sa fii la discretia altora. Am simtit ca medicul care urma sa ma opereze, chiar inainte de interventie, cand s-a uitat in ochii mei, s-a inmuiat, am simtit clar asta, si era ditamai chirurgul, cu experienta. M-am simtit de parca si-ar fi privit propriul copil. A oftat, s-a scuturat si s-a apucat de treaba. M-a asigurat ca facuse tot ce putuse, de parca si-ar fi cerut scuze ca nu era Dumnezeu. Apoi, m-a lasat in pace sa ma duc acasa. A zis sa astept rezultatul biopsiei si mai vedem noi dupa aia ce este de facut. “Dom’ doctor, sa fac analiza asta? Markerul cutare?” Costa mult analiza cu pricina. Medicul parca nu stia cum sa scape de mine, sa nu ma mai priveasca in ochi. “Da, faceti-o, daca vreti…”N-a prea avut cine sa ma sfatuiasca dupa ce am primit rezultatul biopsiei. Eram pe cont propriu. O cunostinta, medic hematolog, mi-a zis: “Tu o sa traiesti.” “Ei, na, zici si tu asa, sa ma incurajezi. N-ai de unde sa stii asta.” “Vorbesc serios. Din experienta mea, oamenii care afla o astfel de veste si incep sa se planga, sa se vaicareasca, li se face frica si cred ca n-au sanse......, aia se duc cel mai repede. Cei care au atitudinea ta: <Bun, si acum ce ramane de facut?>, chit ca si lor le e frica sau plang,dar  aia scapa.”
Am cautat tot solutii medicale, initial. E o setare pacatoasa, acolo, in mintea noastra, care ne face sa credem ca asa suntem mai in siguranta, cand, de fapt, singura siguranta nu se afla nicaieri altundeva decat in noi insine, adica de acolo de unde au inceput si „problemele”. Am inceput sa ma informez. Am facut si PET-CT. Eram bucuroasa, recunoscatoare stiintei. In sfarsit, o analiza minutioasa, care imi putea zice ce se petrecea in corpul meu. Ce ciudat sentiment am avut, la gandul asta, hmmm....., deci imi trebuie niste aparate ca sa am acces la… corpul meu…!Asistenta de acolo s-a atasat tare mult de mine. Dupa procedura medicala, i-am zis ca revin in trei luni sa repet analiza, vreau sa stiu tot, sa fiu sigura, sa verific daca e totul ok, ca sa stiu ce decizii sa iau mai departe. M-a strans de mana, a privit pe furis in stanga si in dreapta, s-a asigurat ca n-o aude nimeni si mi-a soptit: “Nuuu! In niciun caz sa nu faceti asta, va rog eu mult! Stiti, nu vreau sa va sperii, dar chiar si analiza asta poate fi periculoasa. Asa zic ei, ca poate fi facuta odata la trei luni, dar eu stiti ce v-as zice si ce v-as ruga? Sunteti tanara, am vazut atatea cazuri… Va rog, duceti-va acasa. Uitati de analize. Pur si simplu, traiti-va viata!Credeti ca puteam s-o ascult, sa aud cum imi vorbeste Dumnezeu prin altii, precum spune Neale Donald Walsch? “Fii serioasa, cucoana”, imi spuneam, “poate ca tii tu la mine, dar eu tin la pielea mea mai mult.” Am tras-o de maneca si am iscodit-o: “Asta inseamna ca sunt bine? Ca nu mai am nevoie de alte analize? Cum adica sa ma duc acasa si sa traiesc pur si simplu? Si de ce nu spune nimeni ca analiza asta poate fi periculoasa?” “Shhhht…”, s-a speriat asistenta. “Uitati care e adevarul. Nu putem sa spunem asa ceva, dar un pericol trebuie sa stiti ca exista in orice, in absolut orice. Credeti-ma, am vazut multi bolnavi, va cred ca va doriti asigurari, dar ele nu exista. Nu inseamna ca sunteti bine, ce va sfatuiesc eu e sa nu va dati pe mana medicilor. Am vazut in ce hal ajung pacientii si stiti ce spun toti, la final? Ca si-ar fi dorit sa nu isi traiasca asa ultimele luni din viata. Ca, daca ar fi stiut ca oricum se termina, macar ar fi trait timpul asta acasa, langa cei dragi, nu in chinuri. Asta incerc sa va spun. Nu stiu cat mai aveti de trait, dar oricat ati mai avea, uitati totul, duceti-va acasa, traiti-va timpul asta langa familie. E singura sansa. Si, poate, veti fi bine, cine stie? Nu mai cautati asigurari, ca nu exista. Tot ce puteti este sa credeti ca veti fi bine si sa sperati. Bonus: un zambet si o imbratisare. Cu tot dragul. Binecuvantata femeie!Cand au aflat medicii ca rezultatul de la PET-CT nu indica metastaze, pffff, alta denumire sterila si medicala, mi-au sugerat, daca refuz chimioterapia “preventiva”, ca macar Interferon “preventiv” sa primesc sau extirparea „preventiva” a ganglionului santinela (cel mai apropiat de zona afectata de cancer). Am refuzat categoric. „Preventiv” mi s-au recomandat radiografii pulmonare si ecografii odata la trei luni. Am renuntat si la alea. Ce naibii era sa mai previn, ca deja se intamplasera toate?! Ha, ha…..Am intors foaia. Hai sa mergem la popi, sa ma descante, sa-mi faca ceva, sa-mi zica ceva, sa-mi prevada viitorul. M-am dus la Teofil Paraian, preotul orb caruia ii mersese vestea ca e clarvazator. Ma simteam umila si umilita. Eram gata de orice, numai sa-mi scap pielea. Cand a auzit ca am cancer, preotul, la fel ca medicul, a ras. In timp ce eu plangeam. Am zis c-o fi vreun semn de intelepciune, care mie imi scapa, la nivelul meu inferior, fir’ar mama ei de lipsa de incredere in sine. “Dar, oare, nu toti murim odata si odata? Ce-i asa mare lucru?!” “N-o fi, parinte”, mi-am zis, “pentru dumneata n-o fi. Dar pentru mine este. Poate matale ai vreun loc asigurat, in fata, dar mie mi-e frica si nu ma simt pregatita pentru asta. Vreau sa ma pregatesc, macar ca samuraii.”M-a chestionat parintele, mi-a cerut detalii despre viata mea. Apoi, s-a incruntat si a “tunat” verdictul: trebuia sa-mi pun basma! Da, da, si sa merg spasit, in fiecare duminica, sa stau la toata slujba. Sa ma rog de nu stiu cate ori, nu mai stiu cum. Dar cel mai important era sa-i fac de mancare barbatului! Zau ca asa mi-a spus! Trebuia musai sa-i fac de mancare, sa-l intreb ce-i place si sa-i gatesc zilnic, ba mai mult, sa invat smerenia, sa-i pun masa si s-o strang dupa dansul. “N-ai ce sa mai cauti la mine daca nu faci asta, auzi tu? N-am sa te mai primesc!”Mai, oameni buni, nu stiu daca ma credeti ori ba, dar am iesit de acolo mai zapacita si mai socata decat ma dusesem. Dadusem, efectiv, in balbaiala. Nici nu stiam cum sa le redau celor apropiati chestia aia prin care trecusem si sa le zic care era solutia. Ma simteam repudiata, proscrisa, paria, de parca mi se refuzase locul in “rai”. Ma simteam “pacatoasa”, mizerabila, nedemna, fara nicio speranta. M-am pus pe gandit. “Hai, ca pot! Trebuie sa pot, daca asta ma ajuta. Dar daca nu ma ajuta si ma chinui degeaba, ca si in cazul chimioterapiei si cobaltoterapiei?”
Apoi, va jur, m-a apucat un ras, de nu ma mai puteam opri. Sa mor de ras, nu alta. Radeam cu lacrimi, pe bune, de una singura, ca nebuna. “Mai, fata, ai pus-o! Deci, e clar. Macar m-a ajutat parintele cu ceva. Mai bine ma impac cu ideea ca mor. Am obosit sa tot caut solutii. Iar ce zice el nu pot sa fac nici moarta. Prefer sa mor in felul meu. Parinte, draga, nici n-as putea, aoleu, lesin de ras, io, cu basma? Chiar ca fereasca Dumnezeu! In fiecare duminica, la biserica, la toata slujba? Valeu, parinte, am mai incercat chestia asta. N-ai vazut matale asta, in clarviziunile alea?  Am mai incercat si alta data, parinte, fara succes. De fiecare data adormeam bustean. Daca imi canta careva la ureche si ma pune sa stau intepenita undeva, adorm de nu ma vad. M-o manca iadul, parinte, sa mor io, dar adorm crestineste cat ii slujba de lunga, oriunde m-ai pune. Clar nu merge! Si sa fac mancare, zilnic, barbatului? Sa-l intreb ce-i place, sa-i pun in fata si sa strang dupa el? Asta nu-s eu. Nu vreau sa traiesc in calitate de altcineva. Sa-i fac si pantofii? Ce altceva sa-i mai fac, parinte? Mai bine mor, aia e.” Si radeam in hohote.Singura solutie care mi-a mers la inima si care mi s-a potrivit a fost sa ma apuc sa meditez. In asta chiar credeam si chiar imi gaseam linistea. Apoi, am mai gasit cateva chestii in care sa cred: psihoterapie, suc din iarba de grau. Pana la urma, am facut cum mi-a zis asistenta de la PET-CT, fara ca macar sa intentionez, s-a intamplat de la sine. N-aveam pe cine sa ma “sprijin”, toti cei dragi erau socati si pareau sa se inchida, sa se fereasca ei insisi de durerea pierderii mele, desi inca eram acolo, in carne si oase, si aveam nevoie ca de aer de afectiunea lor. E un mecanism psihic normal care se declanseaza in astfel de situatii, de ambele parti.Ma simteam mai singura ca niciodata. Simteam ca nu mai am ce pierde. Si asa am inceput sa traiesc, pur si simplu. M-am simtit mai om ca niciodata. Corpul meu chiar imi devenise cel mai bun prieten. Fara nevoia de aparate si analize care sa imi spuna ce se petrece in el. Nu mai rezistam psihic la roiul de ganduri care ma paralizau de frica. Le-am alungat ca pe muste. “Ce-o fi, o fi, hai sa fac tot ce pot cu timpul asta.” Ma simteam mai libera ca niciodata. Imi venea sa rad de micile mele preocupari si de marile mele griji si suparari de pana atunci. Zambeam, privind cum se agitau oamenii, cum ma agitasem si eu pana mai deunazi. Invatam sa inot pe culoarul meu. “Culoarul mortii”, asa se cheama un film bun de tot.Ca Socrate, m-am apucat sa invat. Si prin asta am inceput sa traiesc bucuria descoperirii. Fiecare zi conta. Fiecare noua informatie. Tot ce stiusem eu despre viata era eronat. Ma simteam fericita fie si numai pentru sansa de a descoperi asta. Simteam efectiv cum ma imbogatesc pe zi ce trece, cum fiecare noua informatie era o comoara de nepretuit, care ma scotea din bezna in care dormisem si orbecaisem pana atunci. Eram recunoscatoare pentru fiecare zi. Zambeam mult mai des si mai sincer. Frica se evaporase.Socrate a fost marea mea iubire, modelul meu, ca doar am studiat si filosofia. Abia atunci, cand simteam la propriu, pe pielea mea, intelegeam ce voise sa spuna prin “Stiu ca nu stiu nimic.” Paradoxul mintii. Renuntarea la polaritate. Si multe altele… Abia atunci am simtit si am inteles de ce li s-a parut nebun celorlalti, cand a ales, ca ultima dorinta, inainte de a bea cucuta, fiind condamnat la moarte, sa invete sa cante la flaut. Cand a fost intrebat de ce vrea sa invete asta, la ce-i mai foloseste, daca oricum urmeaza sa moara, Socrate a raspuns, vesel, in stilul lui: “Pai, e un moment foarte bun, daca nu invat acum, atunci cand?” Deci, aia e, oameni buni!De atunci s-au scurs anii. S-a intamplat totul in 2009. Adevarata tragedie e ca de atunci am vazut oameni murind de cancer, in apropierea si in jurul meu. Oameni puternici, verzi ca bradul. S-au dus, s-au topit pe picioare, in doar cateva luni. Toti au avut in comun chimioterapia si procedurile medicale, in care au ales sa creada, ca solutie „sigura”. In acelasi timp, “minuni” imi rasareau in cale. Se intamplau aievea, real, mi se intamplau mie si altora. Vindecari spontane, incredibile. Toate aveau la baza credinta sau increderea in ceva, in altceva decat in stiinta si in medici. Toti cei care stiu ca au scapat cu bine n-au abordat atitudinea de “lupta” cu ceea ce li se intampla, ci au practicat, constient sau instinctiv, acceptarea realitatii asa cum era si acceptarea a ceea ce simteau, lasand sa curga, sa se manifeste, fara impotrivire si rezistenta.In anii urmatori si in prezent, am observat atent toate aceste cazuri. M-am analizat si am continuat sa invat. Am vazut cum sunt in stare sa ma automanipulez, sa ma sabotez chiar, sa-mi induc anumite stari, asa-zise de “boala”. Cum e de ajuns un gand, ca “boala” sa apara sau sa se faca nevazuta. Am inceput sa dezvolt o relatie constienta cu corpul meu si am urmarit cum imi raspunde. Pe masura ce practicam si rezultatele erau vizibile, incontestabile, am priceput ca nu e nicio filosofie la mijloc, nicio “minune”, fiindca nu exista, de fapt, nicio “boala”. Si daca ceea ce am fost obisnuiti sa numim “boala” e, de fapt, o vindecare,vindecarea sufletului,vindecarea mintii Chiar daca toate pina la urma se incheie cu o moarte. Da, chiar si asa... Nu se zice ca “scapa” omul, ca se duce unde “nu-i durere si nici chin”? Io, una, prefer sa ma duc fara basma......Dar daca tot ce am invatat noi despre boala si moarte este fals? Ce-ar fi sa nu luam de bune toate informatiile cu care am fost setati? Dar daca…? De ce…? Ganditi, oameni buni, e gratis… Macar incercati sa vedeti ca exista si altceva decat tot ce credeam noi ca exista. Miracolul....,minunea care se intimpla exista in noi,doar noi putem rezolva toate incertitudinile existentiale ,fara lamentari,crezind in puterea mintii,in puterea interioara ca totul se intimpla asa cum trebuie sa fie...... singura siguranta nu se afla nicaieri altundeva decat in noi insine, adica de acolo de unde au inceput si „problemele”. Nu mai cautati asigurari, ca nu exista. Tot ce puteti este sa credeti ca veti fi bine si sa sperati.

8 ianuarie 2016

Un dar al vietii pentru sufletul tau...,Singuratatea!





Momentul în care vrei, nu vrei, rămâi singur/a. Rămâi singur/a pentru că o relaţie se termină, rămâi singur/a pentru că cineva drag pleacă, rămâi singur/a dupa pensionare,etc. Tu cu tine!În plan material, evident rămâi singur/a, însă starea este raportată la ce ai învăţat, la ce ţi s-a spus despre singurătate. În planul esenţelor, nu suntem şi nu rămânem niciodată singuri. Dar aceasta este o altă discuţie.Şi atunci când ajungi într-o astfel de stare, ce-i de făcut? Cum să o priveşti? Din ce unghi să te aşezi să te uiţi la ea?Din nou o chestiune de alegere, pentru că pe de o parte, poţi să alegi să consideri acest lucru un dat, o pedeapsă, un rău şi să faci din asta drama momentului tău, poate chiar drama vieţii tale, sau, pe de altă parte, poţi să consideri că Viaţa / Universul ţi-a făcut un cadou. Un dar pentru un nou început.Nu am să vorbesc despre alegerea de a face din singurătate o dramă, un lucru injust pe care Universul ţi l-a băgat pe gât şi tu nu-l meritai, un moment în care tu n-ai avut nimic de spus şi te-ai trezit peste noapte singur/ă, fără să înţelegi ce ţi se întâmplă. N-am să vorbesc, nu pentru că vreau să ignor această alegere, ci pentru că în acest caz, drumul e scurt, se termină repede, evident cu dramă şi durere. Şi nu se poate face nimic. Mai ales că tu consideri că altcineva ţi-a făcut, ţi-a dat, te-a pus în faţa faptului împlinit. Şi în cazul acesta tu nu ai nimic de făcut. Iar în viaţă nu se poate lucra cu alţii. Numai cu tine se poate lucra. Aşadar dacă alegi varianta aceasta pot doar să-ţi spun: şedere plăcută! Sejur plăcut! E ok şi aşa! Vezi tu până când.Am să-ţi spun însă, câteva cuvinte despre alegerea în care poţi să iei starea ca pe un dar şi să mergi mai departe.Un cadou, un dar? Ce fel de dar? La ce foloseşte? Şi cine decide că a venit momentul unui cadou? Că ziua mea a fost in...…şi luna cadourilor este decembrie, iar acum suntem în ianuarie.Deşi mai greu de acceptat, cel care decide că a venit momentul pentru o perioadă de singurătate eşti, inevitabil şi de fiecare dată TU. Şi acest lucru poate fi asumat sau neasumat, conştient sau inconştient. Însă nu vine nimeni de pe strada Căii Lactee să te arunce pe tine afară din viaţa ta şi să te lase singur în mijlocul vieţii. Uneori, doar noi nu realizăm că ne setăm receptorii pentru această experienţă. Alteori, deşi realizăm, nu ştim ce să facem cu momentul.La ce-mi foloseşte să iau singurătatea ca pe un dar?
Îndrăznesc să-ţi spun că-ţi foloseşte la drumul tău pe mai departe. La acceptarea a ceea ce a fost până în acest moment şi la crearea a ceea ce va urma. Pentru că în funcţie de acest moment, lucrurile care vor veni vor fi pentru tine împlinitoare, aducătoare de bucurie sau vor fi simple fapte şi evenimente care se vor produce în viaţa ta tern, fără bucurie, desprinse parcă din legea „ce a început prost, se termină şi mai prost”.
Poţi să iei momentul singurătăţii ca pe un moment al resetărilor interne, al introspecţiei, un moment în care să stai şi să înţelegi ce s-a întâmplat, ce te-a adus aici. Ce din tine şi din fiinţa ta a provocat ruptura, despărţirea, însingurarea? Cum ai ajuns aici? Şi abia atunci ai să simţi cât de dulce poate fi acest timp al acceptării, al înţelegerii, al integrării, al păcii.
Numai din el se nasc întrebările ca : „ce este necesar să fac, să schimb, să accept pentru a merge mai departe? Ce am nevoie să fiu pentru viaţa mea, începând de acum? Ce vreau să experimentez?”
Pentru aceste întrebări nu ştiu răspunsuri pe de rost şi nu deţin răspunsuri universal valabile. Ştiu doar atât: de câte ori am acceptat timpul singurătăţii ca pe un dar şi mi-am resetat şi upgradat fiinţa pentru un nou început, acesta a venit cu toată împlinirea şi bucuria pe care mi-o doream. Am folosit timpul singurătăţii pentru a face curat, aruncând tot balastul vechilor stări. Toate resentimentele. Am sters cu cârpa de praf, frustările. Am aşezat în raft experienţele. M-am uitat la ele, la ce mi-au adus, la cine am fost eu în fiecare dintre ele. Ce roluri am jucat? Ce măşti şi costume am purtat? De ce le-am purtat? Ce-am câştigat purtându-le? Şi ce am pierdut? Pe care dintre ele (măşti, costume) am să le păstrez în garderobă? Pe care le arunc?
Şi m-am împăcat cu mine şi cu momentele de incertitudine. Iar ce-a urmat în viaţa mea a fost întotdeauna o experienţă care a adus cu sine împlinirea, bucuria şi pacea. Sau liniştea. Chiar dacă evenimetele ce-au urmat au fost cu zbucium, cu agitaţie, în spatele lor a fost întotdeauna împlinirea.
Şi invariabil a fost cu mult mai bine decât atunci când am fugit de singurătate şi în mod cu totul nenatural, m-am aruncat în orice alt eveniment doar ca să-mi umplu golul material denumit singurătate.
Ce este cert şi experimentat este că de fiecare dat când am plecat la drum fără să-i recunosc singurătăţii valorile ei, fără să-i dau recunoaşterea de „dar a vieţii”, am ajuns exact de unde mă oprise Universul, cu puţin timp înainte, pentru a-mi oferi cadoul numit „singurătate”.
Şi evenimentele s-au repetat parcă trase la indigo şi inevitabil am retrăit ce tocmai trăisem, conform principiului „Fă ce-ai mai făcut şi o să ai ce-ai mai avut!”.
Chiar dacă luna cadourilor a trecut, chiar dacă ziua mea a fost în nu ştiu ce zi din an, în fiecare zi e loc de un cadou. Pentru care să multumesc Universului şi Vieţii. Pentru care să-mi mulţumesc mie, căci eu am făcut posibilă venirea lui. Cu care să-mi petrec un timp şi apoi să merg mai departe aşa cum consider eu! Pe care să-l împart cu mine o zi, două, şapte luni sau un an! Uneori chiar şi o viaţă. Depinde numai de mine!In 2016 am stabilit sa-mi imbogatesc colectia de poezii pentru copii.Am inceput sa le selectez pe cele mai frumoase si trec la invatat,in curind nepotica mea va intelege si va incepe sa vorbesca....,eu ii voi recita din poeziile invatate si asa se va consolida relatia nostra.Intre timp mai am de aruncat din fostele indeletniciri ale trecutului!Au trecut deja sapte ani in care am expermentat tot felul de retete ale traiului mai mult sau mai putin in singuratate si am ajuns la concluzia ca, da singuratatea este un DAR al Universului!