Fiecare are steaua sa!

16 iulie 2016

Marile iubiri pierdute,se tac.....




Când am plecat, ai fost prea mândru să îmi spui: rămâi!Când am plecat, am fost prea mândră să-mi întorc privirea spre tine și să-ti citesc ultimul gând.De-am fi facut-o măcar unul dintre noi, poate nu am mai fi avut ce să ne reproșăm: tu, că nu ai vorbit… eu, că nu te-am privit. Dar n-am facut-o!De atunci, viața noastră n-a mai avut nimic în comun, eu pe un drum, tu pe un altul, până la întâlnirea aceea neașteptată care ne-a luat prin surprindere  pe amândoi.Eu la o masă într-un restaurant, tu la o altă masă în același restaurant. Într-un oraș în care cel puțin eu, niciodată nu mai fusesem.Nici unul dintre cei care ne însoțeau pe fiecare dintre noi, nu știa povestea. Povestea mea, povestea ta, povestea noastră. Doar a noastră. Povestea unei mari iubiri, pe care amândoi am ascuns-o undeva în sufletele noastre, ferită de ochii curioși ai celor pe care i-am primit mai târziu în viețile noastre. Pentru că marile iubiri pierdute, se tac.De aceea, toți au crezut că tăcerea care s-a lăsat peste noi, că privirile noastre care se intersectau și zăboveau îndelung și uimite asupra celuilalt, e o atracție de moment, fiindcă simțeau că chiar și tăcând ne vorbim…N-au văzut plânsul din ochii tăi și nici lacrimile care picurau neoprit în sufletul meu înecându-l. Și nici nu le-au bănuit. Doar simțeam zâmbetele lor amuzate, nu aveam timp să le văd.Iar ei vedeau doar ceea ce credeau că văd: atracția. Nu durerea, nu regretul, nu dragostea.Cine ar fi putut bănui, că după ani, mai poți privi pe cineva ca la o primă  întâlnire?  Atunci, prea târziu și tăcând, ne-am spus unul celuilalt, că dragostea nu moare…dar că odată călcată în picioare, nici cale de întoarcere nu mai are!

Acum este nevoie mai mult ca oricind de o ploaie binefacatoare.Te rog doamne fa sa ploua si pe aici!