Fiecare are steaua sa!

31 octombrie 2013

Vindecarea !

Orice proces de vindecare este posibil doar cu DISCIPLINĂ şi ASUMAREA RESPONSABILITĂŢII. Doar când o persoană doreşte să se întoarcă la Sinele său original şi încetează să mai fie o ”copie” a cuiva sau a ceva, se poate produce VINDECAREA.
Când încetăm să mai fim ”biata mama”, sau ”bietul tata”, sau ”săracul de fratele meu” sau ”biata de vecina mea”
etc etc – când nu ne mai identificăm cu slăbiciunile, greşelile şi dificultăţile celor din jurul nostru – când dorim să descoperim cine suntem cu adevărat, dincolo de ”dramele” (telenovelele) în care ne implicăm (suntem implicaţi) automat, fără să gândim sau evaluăm posibilităţile reale (energetice) pe care le avem – doar atunci reuşim să ”oprim” fluxul lumii din jurul nostru – care ne antrenează la vale precum un fluviu tumultos – şi să ne uităm spre noi înşine.
Tot acest proces necesită ENERGIE. Iar recăpătarea ENERGIEI, pierdută zilnic în interacţiunile obişnuite necesită DISCIPLINĂ.
Poate suna dificil pentru multă lume, poate aminti de forţajele copilăriei şi de impuneri. Dar SĂ TE VINDECI şi să REDEVII ÎNTREG necesită PUTERE (ENERGIE) şi DISCIPLINĂ pentru a te re-centra – a-ţi reface ritmul pierdut al vieţii.
Viaţa este o ca o melodie armonioasă şi ritmică, iar un corp sănătos vibrează armonios şi ritmic.
Boala este o dizarmonie perpetuată în corpul fizic – care separă organismul de Întregul din jur.
Refacerea legăturii cu Întregul necesită ENERGIE.
VINDECAREA înseamnă să-ţi schimbi gândurile, sentimentele şi acţiunile (pentru că cele vechi sunt cele care au produs boala). După VINDECARE – o persoană NU MAI ESTE ACEEAŞI cu cea care a început procesul. Vindecarea determină naşterea unui SINE NOU.
VINDECAREA este ca o poveste bună, cu o introducere, cu o desfăşurare dramatică şi cu un epilog (o concluzie). Pacientul petrece cea mai mare parte din timp în perioada ”dramatică” – prins între vechile obiceiuri şi încercând să le înlocuiască cu cele noi. Cele mai mari obstacole vor fi persoanele apropiate din jur – care nu doresc schimbarea pacientului, pentru că asta înseamnă inclusiv schimbarea lor (dacă vor continua relaţia cu pacientul).
Alte mari obstacole sunt propriile frici şi nesiguranţe interioare – rezultate din lipsa cunoaşterii. Aici este importantă legătura strânsă cu terapeutul care ghidează procesul. Finalul (epilogul) aparţine atât pacientului, cât şi terapeutului – constatând amândoi că nu mai au nevoie unul de celălalt. Că pacientul se descurcă foarte bine, pe cont propriu – cu noua identitate şi cu noua energie!
Totul în Natură şi inclusiv în corpul omenesc este ciclic şi ritmic, supus unor transformări continue şi reînoiri periodice. O poveste de ”vindecare” de succes este cea în care pacientul spune, la un moment dat terapeutului: ”mă descurc singur – înţeleg tot ce se întâmplă – sunt în stare să-mi aşez viaţa aşa cum doresc eu”. Nici un alt mesaj nu are un efect vindecător atât de dramatic asupra sistemului imunitar al persoanei.
VINDECAREA este mai mult un proces de ELIBERARE, de ELIMINARE a tot ceea ce ne împiedică să fim vindecaţi – mult mai mult decât un proces de ACŢIUNE/Activitate (VINDECAREA ESTE ”CURĂŢENIE” generală interioară!)
Multă lume mă întreabă: ”Ce să fac să-mi fie bine?”
Eu le răspund: ”Nu este important CE FACEŢI, ci CE SĂ NU MAI FACEŢI (din ceea ce vă face rău)”! Identificaţi ce vă face rău, ce vă ia din energie, ce vă ”îmbolnăveşte” – şi CURĂŢAŢI / ELIBERAŢI!
De câte ori vă întâlniţi cu prietenii – vă povestiţi unii altora ”ce aţi mai făcut”. UN EXERCIŢIU de vindecare util ar fi să vă povestiţi – ”ce nu aţi mai făcut” – ”ce aţi oprit din vechile obiceiuri, care vă făceau rău” – ”ce aţi controlat dintre toate acţiunile pe care nu le doriţi”. Încercaţi acest exerciţiu. Poate părea dificil la început.
Când vă întâlniţi cu cineva – povestiţi-i cum ”nu aţi mai bârfit”, cum ”nu v-aţi mai băgat nasul în treburile altora şi v-aţi văzut doar de propriile treburi”, ”cum nu i-aţi mai judecat pe alţii!, ”cum nu aţi deschis televizorul în această seară şi aţi stat de vorbă cu soţul şi copiii despre ce este bine şi ce nu este bine în viaţa noastră”, cum ”nu aţi mai mâncat seara târziu”, ”cum nu aţi mai mâncat astăzi ciocolată/prăjituri”, ”cum nu aţi mai pierdut timp la cumpărături şi aţi venit direct acasă şi aţi ”improvizat” masa din ce se găsea în cămară plină de toate” etc etc.
CURĂŢAŢI gândurile/emoţiile/obiceiurile ”dăunătoare”, CURĂŢAŢI rutinele care vă iau energie. ÎNCERCAŢI EXERCIŢIUL despre ”CUM NU AM MAI FĂCUT….acţiuni consumatoare de energie”.
- Ne iau energie grijile – toate ”gândurile” direcţionate asupra acţiunilor viitoare (oricum, indiferent de planuri, lucrurile se întâmplă cum vor ele) sau asupra a ceea ce s-a întâmplat în trecut (rulăm iar în minte aceleaşi întâlniri şi vorbe)
- Ne iau energie întâlnirile cu persoane care se plâng, se jeluiesc, vorbesc numai de rele şi rău
- Ne iau energie întânirile cu persoane agresive, mânioase, furioase, răzbunătoare, geloase, invidioase
- Ne iau energie locurile aglomerate, cu mulţi stimuli (pieţe, mall-uri, supermarket-uri)
- Ne iau din energie prea multe ocupaţii în aceeaşi zi (o fiinţă umană poate face faţă doar la câteva ”acţiuni” pe zi, în mod eficient)
- Ne iau din energie ocupaţii plictisitoare, de rutină, făcute în aceleaşi fel, în fiecare zi
- Ne iau din energie consumul de alimente amestecate, preparate, pline de diferite substanţe
- Ne iau din energie…..
Sunt multe circumstanţele şi persoanele care ne iau zilnic din energie – DACĂ LE PERMITEM.
În procesul de VINDECARE, accentul se va pune pe schimbarea cursului vieţii de zi cu zi, pentru că ”eliberarea” de circumstanţe/persoane/obiecte dăunătoare permite un grad de atenţie şi conştientizare mai mare (trebuie să identifici, în primul rând, aceste circumstanţe!) decât ”activitatea” la ”pilot automat” pe care o facem cu toţii zilnic.
În acelaşi timp – veţi remarca faptul că schimbarea gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor este mult mai dificilă decât ”acţionarea la pilot automat”.
CURĂŢAREA / ELIBERAREA tiparelor negative de gândire/simţire/comportament presupune momente de tăcere interioară – pentru că este nevoie să deveniţi CONŞTIENT DE CEEA CE VĂ AGĂŢAŢI.
DE CE ANUME SUNT ATAŞAT? CE NU LAS să plece?
CE ANUME ESTE ”AGĂŢAT” de mine? Ce nu vrea să mă lase?
Aveţi nevoie de multe discuţii (cu sine şi cei apropiaţi) până identificaţi factorii care vă ţin energia blocată în tipare negative de comportament şi gândire. În plus – aveţi nevoie de mult CURAJ să recunoaşteţi aceste lucruri.
Când sunteţi activ şi faceţi ”treabă” – toată lumea vă admiră şi vă ”hrăneşte” cu remarci pozitive şi laude. Suntem învăţaţi să fim activi – ca să primim laude de la cei din jur (despre cât de muncitori, cât de ambiţioşi şi cât de epuizaţi/obosiţi suntem).
Când facem ”curăţenie” în modelele mentale cu care suntem obişnuiţi – este nevoie să ACCEPTĂM că avem LIMITE şi că ne-am atins de mult aceste limite. Şi să ne ”restrângem” ce facem şi ce suntem în ”interiorul” propriilor graniţe energetice.
Cuvântul ”LIMITE” este unul fermecat şi atinge corzi precum mândria şi importanţa de sine. Pentru procesul de VINDECARE – este esenţial să realizăm faptul că ELIBERAREA – ”CURĂŢENIA INTERIOARĂ”, ELIMINAREA a ce nu avem nevoie pentru a ne fi bine – este un ACT SPIRITUAL şi necesită abilitatea de acceptare şi recunoaştere a problemelor, puterea luării unei decizii pentru Sine şi în final, eliberarea de tiparele vechi (blocante) şi renaşterea unui Sine Nou.
EGO-ului nu-i place procesul de VINDECARE – pentru că acesta va însemna inclusiv remanierea lui. Şi EGO-ul este înfricoşat de schimbare.
EGO-ul preferă să stea în cea mai cruntă MIZERIE şi SUFERINŢĂ – doar pentru îi este familiară şi ştie cum să reacţioneze la ea.
După ”CURĂŢENIE” – nu mai ştie ce are făcut – trebuie iar să înveţe! Şi nu-i place!
Regulile vindecarii
1) VINDECAREA are loc acasă – în mediul familiar al persoanei
2) PRACTICA, repetiţia şi ”ritualul” ajută la schimbare
3) PROCESUL DE VINDECARE se bazează pe anumite reguli, bine definite
4) VINDECAREA este rezultatul DISCIPLINEI şi re-orientării.
VINDECAREA se produce pas cu pas, repetând (practicând) noi tipare de comportament, structurând diferit viaţa zilnică şi regăsind confort în noile modificări, pentru a avea motivaţia continuării procesului.
Practica este inevitabil asociată procesului de ÎNVĂŢARE.
ÎNVĂŢĂM despre noi înşine, în procesul VINDECĂRII – şi de fapt, ÎNVĂŢĂM DESPRE VIAŢĂ.
VINDECAREA înseamnă re-descoperirea legilor VIEŢII şi ale NATURII din care facem parte.
Şi acest lucru se poate face doar încet, treptat, pas cu pas. Dacă strângeţi la presă o grămadă de struguri şi aplicaţi o forţă intensă şi de scurtă durată – atunci stoarceţi mult suc, dar ”ţâşneşte” în toate părţile, faceţi mizerie, aveţi mult de curăţat după aceea. Dacă aveţi răbdare şi aplicaţi la acea presă presiune constantă, dar încetul cu încetul – veţi obţine o cantitate mai mare de suc, dar în câteva ore, fără mizerie şi fără a curăţa prea mult în jur.
RĂBDAREA şi PERSEVERENŢA sunt alte REGULI IMPORTANTE ale procesului de ”curăţenie”/vindecare.
A TRĂI în această lume înseamnă a practica (a repeta) deprinderi practice, zi după zi. Putem repeta atitudini ”rele” şi le putem repeta pe cele ”bune”. Întotdeauna AVEM DE ALES.
Mulţi oameni care suferă de boli sunt confuzi şi nu mai au clar în minte aceste adevăruri simple.
Răspundeţi onest la următoarele întrebări:
1) De ce vreau să mă vindec, să fiu sănătos, care este scopul meu? Scrieţi cel puţin 10 motive pentru care doriţi să fiţi sănătos.
2) Care este motivaţia profundă a activităţii mele – de ce merg la serviciu – de ce muncesc – de ce sunt implicat în treburile zilnice?
3) Cum mă comport faţă de mine însumi? Cum îmi împart timpul între muncă şi relaxare? Muncesc în mod constant ”la limita” rezistenţei?
Oricine răspunde în mod conştient la aceste întrebări trece – invariabil – printr-un proces de transformare interioară şi deja a făcut primul pas spre vindecare.
VINDECAREA înseamnă ASUMAREA RESPONSABILITĂŢII pentru propria stare de bine şi înţelegerea proceselor care se petrec în interiorul corpului nostru.
Şi apoi a ceea ce ni se întâmplă ”în lume”, în grupurile din care facem parte.
VINDECAREA înseamnă ÎNVĂŢARE continuă, SCHIMBARE interioară continuă, INTEGRARE în ritmul natural al lumii din jur şi contopirea cu FLUXUL VIEŢII.
VINDECAREA înseamnă folosirea judicioasă a ENERGIEI de care dispunem.
VINDECAREA înseamnă CURĂŢENIA PERIODICĂ, făcută cu PERSEVERENŢĂ ŞI RĂBDARE.
VINDECAREA este ARMONIE, MUZICĂ, CULOARE, AROME şi VIBRAŢII LUMINOASE.
Dr. Sorina Soescu






30 octombrie 2013

Cum se poate iesi din cercul vicios!


Înainte de a vă povesti ce minune de carte este The Hand-Sculpted House, permiteţi-mi, dragi plătitori de taxe şi impozite, să vă spun o mică istorioară. Istorioara are ca protagonistă o tânără doamnă. Tânăra doamnă, a cărei identitate trebuie să rămână anonimă, se numeşte, să zicem,… Q. Sau … Y. Nu. Alfabetul românesc nu mă mai mulţumeşte. Voi numi în continuare pe tânăra doamnă cu litera grecească Λ (lambda).
Şi asta nu pentru că ar fi grecoaică şi nici pentru că visul vieţii mele ar fi – urmează o dezvăluire senzaţională – o săptămână „ol-inclusiv” pe vapor la Halkidiki/Thessaloniki/Tzatziki.
Doamna Λ întrupează fără greş visul post-decembrist al României derutate. Orice provincial care a ajuns la Bucureşti cu microbuzul ar privi-o îndelung şi cu invidie şi i-ar spune că e “realizată”. Şi asta pentru că lucrează într-o mega-super-giga-ultracorporaţie ale cărei produse se vând într-o lume întreagă, are o super-mega-ultra-cool maşină de firmă ultimu’ model, şi, nu în ultimul rând are, în deplină armonie cu cele de mai sus, un tera-giga-hiper salariu cu care face ce vrea ea şi numai ea.
Ei bine, nu, stop, până aici, că aici voiam să ajung. Doamna Λ nu prea face ce vrea ea cu salariul (salariu care, fie vorba între noi, nu e chiar atât de uriaş, că doar corporaţiile nu sunt organizaţii de binefacere. Ba din contră.). De ce? Pentru că, în urmă cu câţiva ani, pe vremea când un centimetru pătrat de teren în zona Pipera făcea cât un pogon de păşune în Apuseni, doamna Λ, ca mulţi alţii, a crezut că urmează vremuri mustind de lapte şi miere, şi a cumpărat pe credit un apartament, de unde să privească la bătrâneţe cum apune soarele peste blocurile de vizavi, populate cu alţi oameni cu aceleaşi vajnice speranţe.
Un loc de odihnă, loc cu verdeaţă, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, şi mai ai inclus şi loc de parcare. Preţul afacerii? În bani – mult, foarte mult. În timp – uriaş. 30 de ani.
După numai câţiva anişori de plătit rate, doamna Λ e – delicat fie spus – knock-out. Nu-i vorbă, ea zice că încă poate să le ducă, că încă e bine, dar îi tremură vocea când îmi spune că trăieşte cu senzaţia că stă permanent sub lama unei ghilotine. Lucrează nebuneşte peste program, îşi vede soţul în weekend-uri, doarme prost, mănâncă pe apucate, nu mai ţine minte de când n-a mai citit o carte cap-coadă. Vrea şi copii, cum e firesc, dar când să îi faci – între o şedinţă de lucru şi o prezentare în PowerPoint?
Nu am stofă de psihiatru şi nici talentul de a prezice al lui Netty Sandu, dar mie îmi pare că doamna Λ are toate şansele să primească de la astre o depresie pe termen nelimitat, cu posibilitate de prelungire.
Ştie şi ea asta, tocmai de-aia vrea să se rupă de tot, de Bucureşti, de mega-super-ultra corporaţie, de maşina-dă-firmă, de facturi, de telefoane, ai-foane şi smart-foane, şi să o ia încotro o vedea cu ochii, să pună murături, să se uite la cer până o dor ochii, să adoarmă cu pisica în poală la gura sobei. Bun, şi de ce n-o face?
Tot ea îmi răspunde implacabil: nu pot, am rate de plătit. Cercul vicios, ca orice cerc cu vicii, o ia de la capăt, fiindcă n-are nici un capăt. Iar doamna Λ mai comandă o cafea. A patra pe ziua de azi. Sau a cincea.
Aici intră în scenă autorul principal al cărţii The Hand-Sculpted House, arhitectul Ianto Evans. Care pare să cunoască bine problema tuturor doamnelor şi domnilor Λ din „Brave New World”: “Societatea noastră nu a reuşit să definească locuinţa ca pe un drept fundamental. […] Trăim într-o frică permanentă, compromiţându-ne convingerile, timpul şi demnitatea noastră pentru a lucra peste program, irosindu-ne zilele, doar pentru a întreţine senzaţia de securitate şi pentru a avea un acoperiş deasupra capului”.
Aşadar, vorbim de o carte de arhitectură care se ocupă nu numai de dimensiuni, forme, reţete şi proporţii, ci mai cu seamă de om. Mai ales de omul modernităţii, în gâtul căruia sistemul şi-a înfipt straşnic gheruţele mirosind a Nivea.
Iar pentru om, zice bine Evans, casa nu trebuie să fie o povară pe care să o duci pe grumaz jumătate de viaţă. Indiscutabil, casa trebuie să fie locul cel mai bun din viaţa ta. Unde ţi-e drag să vii, unde te drăgăleşti cu soaţa sau soţul, unde creşti frumos copchiii, unde aştepţi prietenii, unde eşti stăpân şi boier, unde toate acestea şi încă multe altele se înşiră într-o lungă, blândă şi aşezată sărbătoare.
Şi cum pot să fie toate bune şi frumoase, spune Evans, dacă societatea te obligă să-ţi faci o casă la fel “ca toţi oamenii” – din beton, blocuri de BCA, plăci OSB, polistiren, lindab, “lavabilă” şi termopane – materiale care sunt simultan ridicol de scumpe, toxice în diferite grade şi produse de una dintre cele mai poluante ramuri ale industriei mondiale, aceea a materialelor de construcţie?
Rezultatul – previzibil chiar şi pentru unul care a picat Bac-ul a patra oară: o casă colţuroasă, o combinaţie banală de cuburi şi paralelipipede în care e frig iarna şi cald vara. O casă cu un preţ exorbitant, care cere enorm de multă energie pentru a putea fi locuită.
O casă etanşă ca un borcan de plastic – vorba unui neamţ priceput, sătul de modernisme, mutat recent în România. O casă care nu te încântă şi care nu te linişteşte. O casă pe care trebuie urgent să o umpli de flori şi tablouri ca să o faci să pară frumoasă. O casă la care nu ai muncit tu cu mâna ta, ci “meşterii”. O casă care nu spune nimic despre cel care o locuieşte, ci doar despre banii săi şi despre statutul pe care vrea să-l aibă.
Bun, zic să mă opresc aici cu descrierea tiparului de casă modernă, că începe să sune ca şi cum aş vrea să vă vând ceva, vreo soluţie-minune. De fapt, o soluţie minune există. E străveche, deci n-are cum să dea greş. Şi e peste tot, deci n-am cum să o vând nimănui. Se numeşte lut.
Şi cum presimt că unii dintre cetitori nu vor primi cu inima largă aşa o veste bună, am să mă grăbesc să spun, pe voce gravă şi ton profetic (păcat că nu am barbă mare şi deasă, mi-ar fi dat mai multă autoritate): ceea ce se poate face din lut depăşeşte cu mult cunoştinţele noastre, de oameni recenţi, crescuţi în incubatoarele oraşelor, care confundă zgârie-nori-ul cu progresul si democraţia, şi casa de pământ cu sărăcia lucie.
Confundăm, pentru că nu ştim. Nu ştim, pentru că nu am învăţat. Nu am învăţat, pentru că a fost profitabil pentru unii să nu învăţăm aşa ceva. Lipsa noastră de cunoştinţe în domeniu, la care se adaugă obsesia noastră şi a părinţilor noştri de a ne rupe complet de sat (cu tot bagajul său imens de informaţii practice) pentru a ne “realiza” la oraş a dus la idiotizarea noastră în domeniile esenţiale ale vieţii pământeşti: producerea hranei şi crearea de locuinţe.
Ca urmare, în timp ce noi, domnii şi doamnele Λ, suntem ocupaţi cu plimbatul virgulelor pe monitoare, alţii ne hrănesc – scump şi prost – cu roşii injectate, pâini fără grâu, lapte diluat şi ouă ştampilate. În timp cei noi, domnii şi doamnele Λ, nu mai putem de atâta pigulit la prezentări PowerPoint de o importanţă intergalactică, alţii ne asigură că nu există altă modalitate de a trăi normal decât să te milogeşti de un cămătar (adică de o bancă, da) să-ţi dea un sac de bani ca să-ţi cumperi 60 de metri pătraţi la etajul 9/10, unde să te trezească în fiecare dimineaţă, la orele 5, tramvaiul. Sau la 6, copilul vecinului. Sau la 7, propriul tău deşteptător, că doar urmează o nouă zi de muncă plină de satisfacţii.
Evident, nu uităm să menţionăm că trebuie să îi înapoiezi cămătarului (adică băncii, da) dublul sumei împrumutate, dar aici măcar nu e nici o grabă – ai 30 – 35 de ani la dispoziţie să scapi de datorie. Timp e berechet. Iar dacă nu reuşeşti, cămătarul e bun, are sufletul ca pâinea caldă şi fără afânători, îţi acordă o refinanţare. Refinanţare de care nu o să te bucuri numai tu, ci şi urmaşii urmaşilor tăi, că doar stă scris că “părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii”.
Ei bine, cartea lui Ianto Evans oferă, cred, cea mai straşnică modalitate de a ieşi din ciclul ăsta păcătos – a-ţi face singur casa, fără să apelezi la nimeni altcineva decât la familie şi prieteni, este din nou posibil. Aşa cum, de fapt, a fost dintotdeauna.
După ce termini de citit toate capitolele – de la fundaţie până la acoperiş, podele şi finisaje – şi, mai ales, după ce experimentezi pe pielea proprie cât de miraculos e materialul ăsta, încerci senzaţia că bunul Dumnezeu ţi-a făcut cadou un paşaport de libertate, cu numele tău caligrafiat pe el.
Eşti tu însuţi uluit că se poate, vezi că pereţii cresc şi nu numai că nu se prăbuşesc, dar se şi fac tari ca stânca, pipăi zidul ca Arghezi, de îţi vine să urli: “este!”, vezi şi nu-ţi vine-a crede că tu, un fost oarecare, fără studii de arhitectură şi fără pregătire fizică de sportiv olimpic, ai putut să faci aşa ceva. Îţi pui mâinile în cap şi înţelegi ce cacealma uriaşă era să-ţi dea sistemul.
Cobul oferă şansa asta, şocant de simplă, de a face o piruetă de prim-balerină din calea viforniţei financiare globale. (Cobul, adică acel amestec bine cumpănit dintre argilă, nisip, paie, apă, pe de o parte, şi tălpile, palmele şi – hai să fiu poet – sufletele constructorilor, pe de altă parte. Cei care au strâmbat din nas la faza cu sufletele sunt rugaţi să lucreze cob câteva zile şi apoi să spună cu mâna pe inimă că nu au lăsat nimic din ei acolo, între şi întru ziduri).
Bun, să trecem la aspectele practice. Nu am să insist prea mult, fiindcă lucrarea lui Ianto Evans e mult prea bogată în detalii pentru a putea fi rezumată. Însă e bine să trecem în revistă întrebările care se pun cel mai des despre cob, ca să înlăturăm orice urmă de scepticism, precum Axion care îndepărtează orice urmă de pată, lăsând vesela mai veselă şi mai curată.
Începem cu cea mai ţepoasă chestiune.Cât mă costă o casă din cob?
Evident, depinde de multe. Dar e cert că frumoasa şi rotunjoara căsuţă de cob a lui Radu de la Diribao – cu vreo 80 metri pătraţi amprentă la sol – va costa circa 5.000 euro. Asta excluzând costul berilor, micilor şi seminţelor consumate pe şantier în cantităţi industriale. Dar se poate şi mai ieftin (şi asta fără să tai din bugetul pentru bere, mici şi seminţe). Casa Verde de la Sasca Montană (Caraş-Severin), din imaginea de mai jos, a doamnei arhitect Ileana Mavrodin, a costat vreo 1.500.
Iar Ianto Evans spune că a reuşit să construiască o căsuţă mică, doar pentru el şi soţia lui, cu numai vreo 500 de dolari. Cât o chirie lunară în Băneasa, la două camere. Cu vedere în blocul de vizavi.
O altă întrebare care ni s-a pus adesea a fost: bine, bine, da’ casa nu se strică dacă se udă? Dacă plouă, nu se topeşte văzând cu ochii, ca buna-dispoziţie a debitorului când primeşte hârtie de la bancă? Ei bine, nu. Cobul e afectat de apă doar în cazul în care e înecat pentru foarte mult timp. Suportă fără probleme furtunile, chiar şi pe cele mai violente. Iar dacă mai şi tencuieşti la exterior cu var, poţi sta liniştit vreo câteva secole de-acum încolo. Ianto spune că englezii au o vorbă: dă-i casei o pălărie bună şi cizme de ploaie.
Cu alte cuvinte, dacă acoperişul este suficient de larg, iar temelia suficient de mult înălţată ca să nu băltească apa la baza casei, ai toate şansele ca stră-stră-stră-stră-(şi aşa mai departe)-nepoţii tăi să ofteze admirativ: “băi, cum ştiau să construiască stră-stră-stră-stră-(şi aşa mai departe)-bunii noştri”.
Acum, de obicei, interlocutorul devine mai puţin sceptic şi începe să ia în considerare oportunitatea de a spune Pa! Sistemului. Şi, fireşte, se întreabă dacă nu cumva pământul lui de la ţară (ăla pe care nu mai creşte nimeni nimic, că e greu, maică, la ţară, că nu ne dă subvenţii statu’) o fi sau nu o fi bun de aşa încercare.
Răspunsul este, din nou, în favoarea oamenilor - orice pământ e bun, cu condiţia să fie pământ, şi nu nisip (caz în care ar trebui să aduci munţi întregi de argilă de prin locurile învecinate – ceea ce s-ar putea să coste destul de mult). Ianto te învaţă, simplu şi eficace, cum să vezi câtă argilă ai în sol şi, în funcţie de ea, cât nisip trebuie să adaugi.
Cât rezistă o casă de cob?
Mult, foarte mult. Cele mai vechi case din cob datează de prin Evul Mediu şi rezistă bine mersi, în ciuda faptului că unele dintre ele sunt construite în zone cu climat umed, precum coasta Marii Britanii. …şi în caz de cutremur? În caz de cutremur, arhitecţii spun că ar fi unul dintre cele mai rezistente materiale, dacă nu chiar campionul en-titre.
Şi asta pentru că, spre deosebire de tehnicile convenţionale de construcţie – nu presupune îmbinarea sau lipirea unor elemente separate (blocuri sau cărămizi). La cutremur, căsuţa nu se comportă ca o sumă de obiecte unite cu forţa prin mortar, ci ca un singur obiect, ca un întreg cu o masă unică. Un test relevant, aici.
Despre cob sunt multe de povestit, iar cu cob sunt multe de făcut. Sper că rândurile de mai sus să fie suficiente ca domnii şi doamnele Λ să caute cartea lui Ianto Evans şi să înceapă să creadă că se poate.
În ceea ce mă priveşte, după vreo câteva sute de pagini citite şi după câteva zeci de zile de lucru cot la cot cu oameni înfrăţiţi în aceleaşi visuri, după câteva furtuni şi multe zile de arşiţă, după multe apusuri prelungite în lumina bună a focurilor de tabără, după câteva zeci de nopţi nedormite în pat, ci aproape de pământul din care se spune că am fost înfăptuiţi şi din care noi înfăptuim adăposturi pentru cei ce or veni după noi, ei bine, după toate astea, eu nu mai cred că se poate. Eu ştiu că se poate.
Il las pe Ianto Evans cu minunatele lui invataturi si ma apuc sa studiez profund constructia unei casute sub pamint...,am indentificat un delusor....,a nu stiti ce este acesta(o ridicatura de pamint mai mare decit cimpia sau sesul) si in primavara imi voi parasi zona mea de confort,cu forte proprii si ajutorul unui buldozer ,citiva apropiati care imi vor face structura de sustinere, voi realiza aceasta minunata casuta,poate cu ferestre mai mari pentru lumina naturala si citeva panouri voltaice pentru apa calda,,eventual un televizor sau de ce nu internet ca......,chiar daca iesi din zona de confort si din cercul vicios, nu te poti rupe chiar de tot de lumea asta nebuna,nebuna!

28 octombrie 2013

Toamna pentru noi



Buna dimineata soare ! Buna dimineata cer senin !
Multumesc si sunt recunoscatoare ca m-am trezit.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru sanatatea mea.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru corpul meu.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru organele mele vitale.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru ca sunt unica.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru ca sunt singura care decide pe ce drum o va lua.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru mintea mea care imi permite sa inteleg lumea, sa imi stabilesc obiective.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru sot si pentru copii.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru casa si pentru masina.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru caldura, apa, electricitate.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru banii pe care ii am.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru patul in care dorm.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru oamenii din viata mea.
Multumesc si sunr recunoscatoare pentru ca pot vedea, pot auzi, pot simti.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru ca ma pot deplasa.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru libertatea de a gandi si actiona.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru experientele pe care le-am trait si care m-au condus unde sunt.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru prietenii care m-au sustinut in perioadele dificile din viata mea.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru soare, ploaie, vant.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru internet si toate mijloacele de comunicare.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru filmele, cartile si muzica care m-au inspirat.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru ca pot sa scriu si sa citesc.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru ca pot sa ma dezvolt cat imi doresc si cand imi doresc.
Multumesc si sunt recunoscatoare pentru aceasta zi minunata a vietii mele.

24 octombrie 2013

DESTIN UIMITOR!


>
Plecate în aceeaşi zi dintr-un orfelinat din România, s-au regǎsit dupǎ 18 ani, colege de camerǎ la o universitate din America
De câteva sǎptǎmâni, sunt din nou colege de camerǎ. Aşa cum erau, cu 18 ani în urmǎ, într-un orfelinat din negurosul trecut al României. Elena şi Rachel sunt astǎzi studente la Universitatea din Wisconsin-Whitewater şi numai un destin curios (şi... fericit) le-a putut aduce din nou împreunǎ, dupǎ aproape douǎ decenii!
Povestea celor douǎ tinere începe undeva în România. Abandonate de pǎrinţii naturali, împǎrţeau acelaşi pǎtuţ mizer, aceeaşi viaţǎ tristǎ, într-un orfelinat. Ca toţi copiii, însǎ, gǎseau puterea sǎ se joace, sǎ râdǎ, sǎ se bucure. Abia împliniserǎ 2 ani, când existenţa lor a intrat într-o... zodie bunǎ. Douǎ familii de americani, amândouǎ din statul Wisconsin, s-au arǎtat dornice sǎ le înfieze. Elena a ajuns în familia Heimark, din localitatea West Bend, iar Rachel în casa familiei Murphy din South Milwaukee. Au plecat din România într-o zi din anul 1995, nu înainte de a face o ultimǎ fotografie pe treptele orfelinatului. Îşi zâmbeau una alteia, în hǎinuţele lor frumoase, trimise din America de noile lor familii încǎ dinainte ca adopţia sǎ fie finalizatǎ. Fotografia aceea, de demult, o vor ţine în mâini 18 ani mai târziu, zâmbind fotografului unei publicaţii americane.
Povestea Elenei şi a lui Rachel a fǎcut înconjurul presei americane, în ultimele 24 de ore. Şi, acum, iatǎ, a trecut şi oceanul. Înapoi, în ţara în care s-au nǎscut.
Ce s-a întâmplat cu fetiţele cu pǎr întunecat, din ziua în care au plecat din România? Timp de vreo 7-8 ani, când şi când, cele douǎ familii au reuşit sǎ facǎ în aşa fel încât fetiţele sǎ se întâlneascǎ, sǎ ţinǎ vie prietenia lor. În albumele celor douǎ familii s-au strâns câteva fotogafii care le aratǎ aşa cum erau, în copilǎrie, zglobii, prietenoase, frumoase. Cu chipuri foarte asemǎnǎtoare încât adeseori lumea credea cǎ sunt surori... Apoi, pe când urmau sǎ împlineascǎ 11 ani, familia lui Rachel s-a mutat într-un alt orǎşel, Delafield. Iar relaţia lor s-a subţiat, pânǎ când s-a rupt. Ziarista Karen Herzog – de la publicaţia Journal Sentinel, din Milwaukee, Wisconsin –, cea care le-a intervievat pe Elena şi Rachel zilele trecute, a aflat de la Rachel cǎ ea nu a contenit sǎ se gândeascǎ la Elena, întrebându-şi de multe ori pǎrinţii: „Când mergem sǎ o vǎd din nou?”. În timpul liceului, deschizându-şi cont pe facebook, Rachel a reuşit sǎ intre în relaţie cu sora Elenei, Nicole Heimark, pe care a rugat-o sǎ o ajute sǎ ia legǎtura cu vechea ei prietenǎ.
Cele douǎ tinere au hotǎrât sǎ-i facǎ Elenei o surprizǎ şi, în acel an, de Ziua Recunoştinţei, Rachel i-a trimis primul sms pe telefon. Legǎtura lor s-a reînfiripat, astfel, cu ajutorul mesajelor pe mobil. Dar... cele douǎ familii tot nu au gǎsit timp pentru ca fetele sǎ se reîntâlneascǎ. Practic, s-au revǎzut abia în aceastǎ varǎ, când s-au înscris împreunǎ la un curs de vacanţǎ de o lunǎ, la universitatea unde urmau sǎ devinǎ studente. Elena a fost prima care a ales universitatea din Whitewater. Rachel era nehotǎrâtǎ, însǎ alegerea Elenei a motivat-o. În luna de varǎ petrecutǎ împreunǎ, au reuşit sǎ se cunoascǎ mai bine, sǎ se (re)cunoascǎ şi sǎ constate cǎ au multe lucruri în comun. Le plac aceleaşi feluri de mâncare, reacţioneazǎ la fel în diferite situaţii, le place aceeaşi muzicǎ, îndrǎgesc aceiaşi actori, practicǎ aceleaşi sporturi şi, da... încǎ seamǎnǎ fizic foarte mult una cu cealaltǎ. De altfel, Elena are douǎ surori – fiicele pǎrinţilor ei adoptivi – cu care nu are trǎsǎturi fizice comune. Le uneşte doar spiritul aceleiaşi familii... Elena povesteşte cǎ, aşteptând reîntâlnirea cu Rachel, s-a uitat în albumul de fotografii. „M-am gândit mult cǎ, deoarece ea semǎna atât de mult cu mine atunci, acum trebuie sǎ arate tot ca mine”. Şi nu s-a înşelat. Dupǎ un deceniu - în care au trecut amândouǎ prin vârsta dificilǎ a adolescenţei – s-au regǎsit la începutul tinereţii având simpatii şi antipatii similare şi acelaşi zâmbet. Îşi terminǎ propoziţiile una alteia, îşi ghicesc gândurile. De altfel, acum, la facultate, profesorilor şi colegilor greu le vine sǎ creadǎ cǎ nu sunt surori. Gemene, chiar. Deşi, fiind vorba de o diferenţǎ de vârstǎ de o lunǎ şi jumǎtate, între ele, ar putea fi, cel mult, verişoare. Dar acest lucru s-ar putea afla, cândva, printr-un test ADN.
Astǎzi, sunt bucuroase sǎ împartǎ, din nou, aceeaşi camerǎ, ca odinioarǎ. „M-am simţit ca şi cum o parte din mine mi-ar fi lipsit, multǎ vreme, iar acum m-am reîntregit”, povesteşte Rachel. „Dupǎ ce am trǎit alǎturi de ea în aceste ultime luni, acum simt cǎ am o sorǎ”... De altfel, pe facebook, Elena (care şi-a fǎcut cont între timp) a declarat cǎ are trei surori. Nicole şi Jenna Heimark şi... Rachel Murphy. „Suntem la fel, din atât de multe puncte de vedere, şi acum în sfârşit simt cǎ am descoperit şi ultima piesǎ din puzzle!”. O asemenea declaraţie spune totul.
Ce mai ştim despre cele douǎ fetiţe al cǎror destin înnegurat a fost schimbat, într-o zi de varǎ, pe treptele unui orfelinat din România? Rachel vorbeşte foarte bine trei limbi: românǎ, englezǎ şi spaniolǎ şi este interesatǎ sǎ afle cât mai multe despre ţara ei de origine. Îşi doreşte sǎ devinǎ profesoarǎ în învǎţǎmântul gimnazial sau, chiar, în învǎţǎmântul special, fiind preocupatǎ de copiii aflaţi în dificultate. Elena este pasionatǎ de naturǎ, de ecologie şi îşi doreşte sǎ ajungǎ sǎ lucreze ca biolog marin. Pǎrinţii adoptivi ai celor douǎ fete – Vince şi Janet Murphy, Susie şi Brian Heimark – sunt bucuroşi cǎ Rachel şi Elena s-au reîntâlnit şi sunt convinşi cǎ, împreunǎ, vor putea sǎ îşi împlineascǎ proiectele. Unul dintre ele ar putea fi, într-o zi, cândva, o cǎlǎtorie în România.
Citind povestea lor şi aşteptând rǎspunsul Elenei la scrisoarea pe care i-am trimis-o, mi-am amintit de una dintre cǎrţile copilǎriei mele: „Secretul celor douǎ Lote”. Povestea avea alte dimensiuni, fetiţele din carte chiar erau gemene, dar şi ele se revedeau dupǎ 10 ani de absenţǎ una din viaţa celeilalte.
Sursa:National

Poveste cu tâlc: Ajutorul european pentru România!

A fost odată un ţăran român sărac şi cinstit. În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă mări şi nouă tări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn, care s-ar fi numit Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia.
Intr-o bună zi şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a imbiat cu Coca-Cola şi gumă de mestecat. Tăranul a gustat cu măsura din bucate şi nerăbdator, şi-a spus pasul:
“Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă, pământ bun, ape limpezi, am şi păduri. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape patru-cinci luni pe an. Ca să lucrez bine aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât iţi cer”.
Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit:
“Omule, eşti desculţ şi eu te înţeleg… Dar, tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de calitate europeană – Armani. Ţine de frig, de ploaie.”
Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă zicând:
“Totuşi e doamnă bună. Putea să nu-mi dea nimic”.
A trecut iarna şi din gerurile sale cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget degerat la picior. Apoi vara a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul vechi:
“Sunt desculţ. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine”.
Doamna l-a privit cu înţelegere, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nouă-nouţă.
“Dacă-i degeaba, merită s-o iau” îşi spune la întoarcere ţăranul cel sărac.
Iarna a trecut cu chiu cu vai şi în afara altui deget de la picior, degerat şi amputat de doctor, omul n-a avut de suferit. A urmat primăvara, vara iar toamna tăranul şi-a amintit de Doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai şi cerut unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o bască.
Totuşi nu s-a dat bătut. An după an a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată, picioarele i-au degerat şi doctorul a trebuit să i le amputeze.
Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniune care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având douăzeci şi una de viteze şi telecomandă.
Omul a mulţumit şi întorcându-se în satul său cu maşinăria cea arătoasă a stârnit mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băşti. Oameni cu frica de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul. În prag de iarnă, ţăranul s-a pomenit astfel fără nicio bască.
Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a pornit iar cale de nouă munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei Uniune şi i-a spus:
“Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi“.
Doamna l-a măsurat din cap până la brâu (acolo unde începea căruţul) şi gânditoare i-a spus:
“Bade dragă, eu te înţeleg. Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări. Apropo, aşa cum te văd, cred că tu nu mai poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască!”
Cu deosebita consideratiune,UNIUNEA EUROPEANĂ
Sursa: Nicolae Dramus – Jurnalul National

16 octombrie 2013

Prima STATUIE UMANA din Romania!




Zilele trecute am intilnit-o in Centrul Vechi,este o adevarata capodopera vie care te uimeste si te trimite imediat la povestea "Fetita cu chibrituri" din copilaria fiecaruia....., atunci cind iti ofera un chibrit aprins, daca ai pus un banut la picioarele ei.Este modul ei miraculos de a multumi celor care ii rasplatesc curajul,rabdarea si puterea de a sta nemiscata  intre 2-6 ore,asa cum a marturisti intr-un interviu recent.Fetita cu chibrituri,prima statuie vie a Bucurestiului este cel mai bun exempu pentru tinerii din ziua de azi(mai mult pentru cei de bani gata).
În viaţa reală o cheamă Cristina Pleşa, are 26 de ani şi este actriţă.Rolul a făcut-o să trăiască altfel şi să acorde atenţie detaliilor care înainte treceau neobservate.
"Am început să simt acea clipă foarte mică, infimă, dinspre zi spre înserare. Este o chestie pe care, lucrând cu fetiţa cu chibrituri, am sesizat-o", mărturiseşte actriţa.
Timpul în care este statuie nu trece degeba pentru Cristina: "Văd tot felul de poveşti mergând".
Cristina Pleşa are o poveste de viaţă cutremurătoare: nu şi-a cunoscut tatăl, iar mama ei a murit în urmă cu doi ani. În plus, actriţa de doar 26 de ani s-a luptat cu o boală gravă pe care a învins-o.
"E nevoie de rabdare, iar rabdarea nu este punctul meu forte. A fost o provocare, sa vad daca pot. Eu sunt energica, nu prea am rabdare, aici, ca statuie, este un exercitiu de echilibrare a energiilor, de rabdare... Pur si simplu te bucuri de lume", a explicat ea.Pe mine aceasta tinara supravetuitoare..., ma  cucerit total si pe aceasta cale ii doresc tot binele,toata sanatate si toata bucuria cu care poate fi  resplatita  o fiinta umana care are curajul de a infrunta viata! Felicitari Cristina Plesa,viata sa te rasplateasca pentru gingasia si felul tau de a bucura atit pe cei mici cit si pe cei cu virste inaintate. Esti un exemplu viu..., asa cum vie este si "Fetita cu chibrituri" in rolul vietii tale!

6 octombrie 2013

Toamna si-a recuperat timpul!



"Am tras sforile toamnei şi-am scris strâmb, pe uşă, inventar... acum, hai să-mpărţim toamna şi la partaj să luăm o frunză tu, o frunză eu, cinci vise tu, cinci vise eu şi tăcerea, apusul ţi-l las ţie. Ploile le voi lua eu, iar tu o să ai toate furtunile stoarse de ultimele picături de vlagă. cu răsăriturile va fi mai greu. sigur ne vom târgui ca-n piaţă. am să ţi le cedez, totuşi, numai ca să-mi laşi mie nopţile şi toate neîmplinirile mele de fiecare zi " - Ion Minulescu
O frunza mi-a batut in geam incet, sfios, ca si cum s-ar fi temut sa nu deranjeze. Sunetul mainilor ei se impletea cu simfonia stropilor de ploaie care se loveau de sticla aburita.
Uimita, am deschis fereastra si ochii mei au intalnit alti doi ochi mici, tristi, inlacrimati si un glas suav care-mi soptea rugator:
- Trebuie sa ma asculti! Mi s-a intamplat o mare nenorocire!
Intelegand starea in care se afla, am luat-o in palma si apoi am inchis geamul. Am privit-o indelung cateva clipe, apoi am indemnat-o usor:
- Ssspune, sspune...
- Dupa cum stii, a inceput frunza, ploaia a inceput de curand sa-si verse lacrimile reci peste pamint. Vantul, tovaras nedespartit, s-a pornit sa cante din naiul scorburilor. Toti copacii s-au cutremurat la auzul cantecului sau, iar creanga pe care eram m-a alungat, lasandu-ma prada toamnei si vantului. Din fericire, am cazut pe marginea ferestrei tale si de aceea te rog, nu ma lasa din nou prada naturii crude!
- Priveste, i-am spus eu ganditoare incercand sa strabat cu privirea ceata diafana ce ineca imprejurimile; octombrie isi arde nestingherit tortele aramii in valuri nesfarsite. Dealurile par pictate in mii de culori, iar campiile sunt acoperite de un val argintiu de bruma. Toamna este un anotimp plin de melancolie care noua oamenilor, ne aduce roade bogate. Oriunde te afli, simti in nari un parfum dulce de mere, pere, gutui si alte fructe pe care ni le da cu generozitate. Chiar daca uneori este scaldata in lacrimi de ploaie, noi tot o iubim. Frunza tacea. Poate regreta ca a apleat la ajutorul meu vazand ca tin parte toamnei. In timp ce medita, eu imi atintii ochii asupra geamului. Frunzele copacilor cadeau intruna si dupa ce pluteau usor cateva clipe, se asterneau vestede, moarte la picioarele toamnei. Ea se aproprie sfioasa de fereastra si...,dupa ce privi un timp copacii goi, isi intoarse ochii spre mine si un zambet ii inflori pe chipul palid. Intelesese, in sfarsit, ca locul ei este printre celelalte frunze si ca legile toamnei nu se vor schimba niciodata.





4 octombrie 2013

Nu,nu este loc inca......, de IARNA!



Toamna se începe de la Sf. Maria Mică, 8 septembrie in loc de 15 august(am gresit) şi durează până la Sf. Nicolae, 6 decembrie.Când tună toamna târziu, se zice că Sf. Ilie se întoarce cu carul plin de păpuşoi acasă. Roatele carului sunt pline de cuie, ca să nu scapete la vale. Cum merg ele pe podul cerului, îl înţeapă, şi prin acele înţepături curge ploaia.Asa se motivieaza aceasta vreme urita si friguroasa.Iarna este asociata si asteptata odata cu venirea Mosilor(Nicolae ai apoi Craciun).Nu ...,nu vine IARNA,fiindca nu este asteptata!Oamenii chiar daca au gresit prin inconstienta lor si nu au tratat asa cum se cuvine TEERA si schimbarile climatice ne ameninta in orce moment,mai este inca vreme sa ne schimbam si sa imploram TOAMNA sa-si faca simtita prezenta in timpul ei.Sa nu ne uite...,fiindca avem nevoie de ea sa putem pregati in voie venirea sorei sale IARNA.E greu. Încerc să îmi amân zilele chiar dacă, din inerţie, pare că pasu-mi merge spre-nainte. Fur la cântarul timpului fiindcă n-am toamnă-n suflet. Şi pe cuvânt că îmi e dor de ea. Fă-mă, Doamne, ghindă,sau frunză de arţar.Mai mult de-atât, îmi cer acum dreptul la anotimpuri, asemenea unui filatelist care încearcă să îşi completeze clasoarele cu timbre de valoare ce-i lipsesc. Fiindcă intuiesc că va veni o vreme în care-mi voi uita anii şi-atunci voi scoate de la naftalină colecţia de anotimpuri. Şi-aş vrea, pe cât este posibil, ca ea să fie cât de cât completă.De ce mă revolt aşa?! Fiindcă n-am toamnă. Da..., anul ăsta, m-am aşezat târziu la coadă şi până să-mi ajungă şi mie rândul, toamna s-a terminat.Aşa cum gospodina îşi tocmeşte cu grijă borcanele pe rafturi, toamnă fiind, să aşezăm şi noi cele ce le-am înfăptuit şi potrivit pentru păstrare, cele cu care vom rămâne. Să dăm la o parte speranţa de a fi feriţi de rău, să închidem ochii în faţa neajunsurilor subzistenţei, să condimentăm cu mai puţin pragmatism zilele, să ştergem de pe rafturi praful impregnat cu lehamite, să neutralizăm amăreala din borcane, să ne lăsăm înduioşaţi şi iubiţi. Răul e ca E-urile, să fim, deci, cât putem, mai naturali. Să nu adăugăm spre conservare instinctul, să ne mişcăm liberi şi-n ritmul fericirii noastre. Să înţelegem că suntem ceea ce suntem, nu ceea ce avem şi nici ceea ce respingem. Să căutăm consistenţa binelui şi nu pietre la picioare,sa încercam in a-l transforma pe cel de lângă noi în mai frumos. Să nu ne domesticim pornirile din teama de a dezamăgi, să învăţăm dansul ielelor, să îndrăznim. Să ne îngrijim de forţele noastre, să avem pe mai târziu cu ce iubi frumos. O tejghea s-o dedicăm uitării răului şi de sine, căci vom avea nevoie. O alta emoţiilor pure, acoperită protector cu o pătură groasă, să le păstreze sacre şi calde. Şi-n multe, multe borcănaşe vom pune peste iarnă încrederea, condimentată cu grăunţe mici de miracol şi-n zeamă de optimism, să ţină cât va fi frigul de lung şi ascuţit. În vase mari de sticlă să chivernisim timpurile refacerii noastre, cadenţa liniştii noastre. Printre acestea, dulceţurile amintirilor, în gavanoase pe care am pictat orizonturi îndelung visate. Le vom închide toate în pacea unui colţ de suflet, în loc ferit de rău şi grabă, unde nu adie vânt de furtună, unde timpul e pentru iubire.