Fiecare are steaua sa!

26 septembrie 2013

Valeriu Penisoara-nemuritorul de Duda!

Nãscut la 26 septembrie 1950, în localitatea Duda din comuna Duda-Epureni, Valeriu Penisoarã a fost unul dintre interpretii care a ridicat muzica la rang de artã. A pornit în viatã îmbrãtisând meseria de învãtãtor la el în sat. Talentul sãu muzical a fost repede descoperit, ceea ce l-a propulsat în trupa de aur al Cenaclului “Flacãra”. Ca membru al acestei institutii culturale ce a functionat din 1973 pânã în 1985, Valeriu Penisoarã a sustinut sute de concerte pe scenele din întreaga tarã. Astfel, versurile poetului Adrian Pãunescu sau cele ale consãteanului sãu, profesorul Gheorghe Pricop, au fost transpuse pe linie melodicã, cântecele sale devenind slagãre încã de la începutul lansãrii lor. “Copiii de tãrani”, “Cuvântul lui Roatã cãtre Divan”, “Viitorul” sau “Fosta iubire” sunt doar câteva dintre melodiile care odinioarã erau fredonate de cãtre tinerii din întreaga tarã. Alte melodii de referintã ale “tãranului”, cãci asa îi spuneau prietenii si colegii de scenã datoritã atasamentului fatã de localitatea natalã, au devenit imnuri ale unor cluburi sportive de referintã. Este vorba despre celebrul “Cântec pentru Oltenia”, imnul celei mai în vogã echipe de fotbal la acea vreme, Universitatea Craiova. Un imn care si astãzi se confundã cu identitatea clubului sportiv de pe Ion Oblemenco. Concertând sub bagheta maestrului Adrian Pãunescu, alãturi de cele mai mari nume ale muzicii folk din acea perioadã, precum Victor Socaciu, Mircea Vintilã, Vasile Seicaru, fratii Chiriac sau Stefan Hruscã, interpretul din Duda-Epureni a contribuit decisiv la culturalizarea tãrii si la oferirea unui licãr de bucurie pentru populatia unei tãri aflate la vreme de restriste. “Cãldura vocii lui mã conecteazã cu trecutul si parcã rãsunã ecoul copilãriei inocente cu amintirile frumoase de neuitat legate de Cenaclul “Flacãra”. Sunt fericitã si mã simt privilegiatã cã am trãit minunea cenaclului însufletit de Valeriu Penisoarã”, spunea Corina Roth, o admiratoare a regretatului interpret de pe meleagurile vasluiene.Chinuit de mai multi ani de o boalã fãrã vindecare, artistul Valeriu Penisoarã avea sã plece spre ceruri în dimineata zilei de 11 mai 2004, pentru a-i cânta Domnului. A avut o ultimã dorintã, sã i se deschidã aparatul pe Radio Iasi, acolo unde de multe ori îi erau difuzate piesele. Apoi s-a stins. Avea doar 52 ani. “Cum sã mori, nemuritor de Duda? Amirosind a fluturi si a grâne, Când lui Iisus îi devenise-si rudã, Apostolul din satele române?”, rostea cu amãrãciune-n suflet poetul Adrian Pãunescu.


2 septembrie 2013

A sosit pe culme...,TOAMNA!







Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.(Rapsodii de toamna-G.Topirceanu)



1 septembrie 2013

Viata,viata..!


Viaţa-(Cântec devenit popular)
Un lung tren ne pare viaţa,
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne mai dăm seama
Unde ne-am urcat şi când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut.
Până să ne mai dăm seama,
Sună..., pleacă..., a trecut...
Iar durerile sunt staţii,
Lungi, de nu se mai sfârşesc,
Şi, în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Inainte tot privim,
Vrem s-ajungem tot mai iute,
La vreo gara ce-o dorim.
Ne trec zile, ne trec anii,
Clipe sfinte şi dureri,
Aşteptand, hrăniţi de visuri,
Noi momente de plăceri.
Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în tren ne-am întâlnit,
Iar câte-un bătran coboară,
Trist, de forţe istovit...
Vine-odată însă vremea
Sa ne coborâm şi noi...
Ce n-am da atunci, o clipă
Să ne-ntoarcem înapoi?
Căci, pe când privim în urmă,
Plângem, timpul ce-a trecut...
Sună gara veşniciei!...
Am trăit, dar n-am ştiut...(de Traian Dorz-poet crestin)

Uite aşa, viaţa se constituie dintr-o înşiruire de oameni care urcă şi coboară, apar şi dispar din trenul tău. Te obsedează mereu gândul că o bună parte din aceşti oameni nu vei mai vedea niciodată, dar de fiecare dată, uiţi să valorifici clipa în care ţi-i dat să-i cunoşti. Ei se nasc, trăiesc şi apoi mor – ce banalitate oribilă! În mijlocul lor eşti doar un observator pasiv, care are şi el soarta unui pasager.
Iată că ajungi la staţia terminus – la fel de singur precum era când ai urcat, într-o gară pustie şi rece, înghiţită de întunericul nopţii, cu câini vagabonzi şi măturători beţivi, având de fiecare dată speranţa în suflet că la peron cineva te aşteaptă. Poate…!!!!!!!