Fiecare are steaua sa!

30 octombrie 2013

Cum se poate iesi din cercul vicios!


Înainte de a vă povesti ce minune de carte este The Hand-Sculpted House, permiteţi-mi, dragi plătitori de taxe şi impozite, să vă spun o mică istorioară. Istorioara are ca protagonistă o tânără doamnă. Tânăra doamnă, a cărei identitate trebuie să rămână anonimă, se numeşte, să zicem,… Q. Sau … Y. Nu. Alfabetul românesc nu mă mai mulţumeşte. Voi numi în continuare pe tânăra doamnă cu litera grecească Λ (lambda).
Şi asta nu pentru că ar fi grecoaică şi nici pentru că visul vieţii mele ar fi – urmează o dezvăluire senzaţională – o săptămână „ol-inclusiv” pe vapor la Halkidiki/Thessaloniki/Tzatziki.
Doamna Λ întrupează fără greş visul post-decembrist al României derutate. Orice provincial care a ajuns la Bucureşti cu microbuzul ar privi-o îndelung şi cu invidie şi i-ar spune că e “realizată”. Şi asta pentru că lucrează într-o mega-super-giga-ultracorporaţie ale cărei produse se vând într-o lume întreagă, are o super-mega-ultra-cool maşină de firmă ultimu’ model, şi, nu în ultimul rând are, în deplină armonie cu cele de mai sus, un tera-giga-hiper salariu cu care face ce vrea ea şi numai ea.
Ei bine, nu, stop, până aici, că aici voiam să ajung. Doamna Λ nu prea face ce vrea ea cu salariul (salariu care, fie vorba între noi, nu e chiar atât de uriaş, că doar corporaţiile nu sunt organizaţii de binefacere. Ba din contră.). De ce? Pentru că, în urmă cu câţiva ani, pe vremea când un centimetru pătrat de teren în zona Pipera făcea cât un pogon de păşune în Apuseni, doamna Λ, ca mulţi alţii, a crezut că urmează vremuri mustind de lapte şi miere, şi a cumpărat pe credit un apartament, de unde să privească la bătrâneţe cum apune soarele peste blocurile de vizavi, populate cu alţi oameni cu aceleaşi vajnice speranţe.
Un loc de odihnă, loc cu verdeaţă, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, şi mai ai inclus şi loc de parcare. Preţul afacerii? În bani – mult, foarte mult. În timp – uriaş. 30 de ani.
După numai câţiva anişori de plătit rate, doamna Λ e – delicat fie spus – knock-out. Nu-i vorbă, ea zice că încă poate să le ducă, că încă e bine, dar îi tremură vocea când îmi spune că trăieşte cu senzaţia că stă permanent sub lama unei ghilotine. Lucrează nebuneşte peste program, îşi vede soţul în weekend-uri, doarme prost, mănâncă pe apucate, nu mai ţine minte de când n-a mai citit o carte cap-coadă. Vrea şi copii, cum e firesc, dar când să îi faci – între o şedinţă de lucru şi o prezentare în PowerPoint?
Nu am stofă de psihiatru şi nici talentul de a prezice al lui Netty Sandu, dar mie îmi pare că doamna Λ are toate şansele să primească de la astre o depresie pe termen nelimitat, cu posibilitate de prelungire.
Ştie şi ea asta, tocmai de-aia vrea să se rupă de tot, de Bucureşti, de mega-super-ultra corporaţie, de maşina-dă-firmă, de facturi, de telefoane, ai-foane şi smart-foane, şi să o ia încotro o vedea cu ochii, să pună murături, să se uite la cer până o dor ochii, să adoarmă cu pisica în poală la gura sobei. Bun, şi de ce n-o face?
Tot ea îmi răspunde implacabil: nu pot, am rate de plătit. Cercul vicios, ca orice cerc cu vicii, o ia de la capăt, fiindcă n-are nici un capăt. Iar doamna Λ mai comandă o cafea. A patra pe ziua de azi. Sau a cincea.
Aici intră în scenă autorul principal al cărţii The Hand-Sculpted House, arhitectul Ianto Evans. Care pare să cunoască bine problema tuturor doamnelor şi domnilor Λ din „Brave New World”: “Societatea noastră nu a reuşit să definească locuinţa ca pe un drept fundamental. […] Trăim într-o frică permanentă, compromiţându-ne convingerile, timpul şi demnitatea noastră pentru a lucra peste program, irosindu-ne zilele, doar pentru a întreţine senzaţia de securitate şi pentru a avea un acoperiş deasupra capului”.
Aşadar, vorbim de o carte de arhitectură care se ocupă nu numai de dimensiuni, forme, reţete şi proporţii, ci mai cu seamă de om. Mai ales de omul modernităţii, în gâtul căruia sistemul şi-a înfipt straşnic gheruţele mirosind a Nivea.
Iar pentru om, zice bine Evans, casa nu trebuie să fie o povară pe care să o duci pe grumaz jumătate de viaţă. Indiscutabil, casa trebuie să fie locul cel mai bun din viaţa ta. Unde ţi-e drag să vii, unde te drăgăleşti cu soaţa sau soţul, unde creşti frumos copchiii, unde aştepţi prietenii, unde eşti stăpân şi boier, unde toate acestea şi încă multe altele se înşiră într-o lungă, blândă şi aşezată sărbătoare.
Şi cum pot să fie toate bune şi frumoase, spune Evans, dacă societatea te obligă să-ţi faci o casă la fel “ca toţi oamenii” – din beton, blocuri de BCA, plăci OSB, polistiren, lindab, “lavabilă” şi termopane – materiale care sunt simultan ridicol de scumpe, toxice în diferite grade şi produse de una dintre cele mai poluante ramuri ale industriei mondiale, aceea a materialelor de construcţie?
Rezultatul – previzibil chiar şi pentru unul care a picat Bac-ul a patra oară: o casă colţuroasă, o combinaţie banală de cuburi şi paralelipipede în care e frig iarna şi cald vara. O casă cu un preţ exorbitant, care cere enorm de multă energie pentru a putea fi locuită.
O casă etanşă ca un borcan de plastic – vorba unui neamţ priceput, sătul de modernisme, mutat recent în România. O casă care nu te încântă şi care nu te linişteşte. O casă pe care trebuie urgent să o umpli de flori şi tablouri ca să o faci să pară frumoasă. O casă la care nu ai muncit tu cu mâna ta, ci “meşterii”. O casă care nu spune nimic despre cel care o locuieşte, ci doar despre banii săi şi despre statutul pe care vrea să-l aibă.
Bun, zic să mă opresc aici cu descrierea tiparului de casă modernă, că începe să sune ca şi cum aş vrea să vă vând ceva, vreo soluţie-minune. De fapt, o soluţie minune există. E străveche, deci n-are cum să dea greş. Şi e peste tot, deci n-am cum să o vând nimănui. Se numeşte lut.
Şi cum presimt că unii dintre cetitori nu vor primi cu inima largă aşa o veste bună, am să mă grăbesc să spun, pe voce gravă şi ton profetic (păcat că nu am barbă mare şi deasă, mi-ar fi dat mai multă autoritate): ceea ce se poate face din lut depăşeşte cu mult cunoştinţele noastre, de oameni recenţi, crescuţi în incubatoarele oraşelor, care confundă zgârie-nori-ul cu progresul si democraţia, şi casa de pământ cu sărăcia lucie.
Confundăm, pentru că nu ştim. Nu ştim, pentru că nu am învăţat. Nu am învăţat, pentru că a fost profitabil pentru unii să nu învăţăm aşa ceva. Lipsa noastră de cunoştinţe în domeniu, la care se adaugă obsesia noastră şi a părinţilor noştri de a ne rupe complet de sat (cu tot bagajul său imens de informaţii practice) pentru a ne “realiza” la oraş a dus la idiotizarea noastră în domeniile esenţiale ale vieţii pământeşti: producerea hranei şi crearea de locuinţe.
Ca urmare, în timp ce noi, domnii şi doamnele Λ, suntem ocupaţi cu plimbatul virgulelor pe monitoare, alţii ne hrănesc – scump şi prost – cu roşii injectate, pâini fără grâu, lapte diluat şi ouă ştampilate. În timp cei noi, domnii şi doamnele Λ, nu mai putem de atâta pigulit la prezentări PowerPoint de o importanţă intergalactică, alţii ne asigură că nu există altă modalitate de a trăi normal decât să te milogeşti de un cămătar (adică de o bancă, da) să-ţi dea un sac de bani ca să-ţi cumperi 60 de metri pătraţi la etajul 9/10, unde să te trezească în fiecare dimineaţă, la orele 5, tramvaiul. Sau la 6, copilul vecinului. Sau la 7, propriul tău deşteptător, că doar urmează o nouă zi de muncă plină de satisfacţii.
Evident, nu uităm să menţionăm că trebuie să îi înapoiezi cămătarului (adică băncii, da) dublul sumei împrumutate, dar aici măcar nu e nici o grabă – ai 30 – 35 de ani la dispoziţie să scapi de datorie. Timp e berechet. Iar dacă nu reuşeşti, cămătarul e bun, are sufletul ca pâinea caldă şi fără afânători, îţi acordă o refinanţare. Refinanţare de care nu o să te bucuri numai tu, ci şi urmaşii urmaşilor tăi, că doar stă scris că “părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii”.
Ei bine, cartea lui Ianto Evans oferă, cred, cea mai straşnică modalitate de a ieşi din ciclul ăsta păcătos – a-ţi face singur casa, fără să apelezi la nimeni altcineva decât la familie şi prieteni, este din nou posibil. Aşa cum, de fapt, a fost dintotdeauna.
După ce termini de citit toate capitolele – de la fundaţie până la acoperiş, podele şi finisaje – şi, mai ales, după ce experimentezi pe pielea proprie cât de miraculos e materialul ăsta, încerci senzaţia că bunul Dumnezeu ţi-a făcut cadou un paşaport de libertate, cu numele tău caligrafiat pe el.
Eşti tu însuţi uluit că se poate, vezi că pereţii cresc şi nu numai că nu se prăbuşesc, dar se şi fac tari ca stânca, pipăi zidul ca Arghezi, de îţi vine să urli: “este!”, vezi şi nu-ţi vine-a crede că tu, un fost oarecare, fără studii de arhitectură şi fără pregătire fizică de sportiv olimpic, ai putut să faci aşa ceva. Îţi pui mâinile în cap şi înţelegi ce cacealma uriaşă era să-ţi dea sistemul.
Cobul oferă şansa asta, şocant de simplă, de a face o piruetă de prim-balerină din calea viforniţei financiare globale. (Cobul, adică acel amestec bine cumpănit dintre argilă, nisip, paie, apă, pe de o parte, şi tălpile, palmele şi – hai să fiu poet – sufletele constructorilor, pe de altă parte. Cei care au strâmbat din nas la faza cu sufletele sunt rugaţi să lucreze cob câteva zile şi apoi să spună cu mâna pe inimă că nu au lăsat nimic din ei acolo, între şi întru ziduri).
Bun, să trecem la aspectele practice. Nu am să insist prea mult, fiindcă lucrarea lui Ianto Evans e mult prea bogată în detalii pentru a putea fi rezumată. Însă e bine să trecem în revistă întrebările care se pun cel mai des despre cob, ca să înlăturăm orice urmă de scepticism, precum Axion care îndepărtează orice urmă de pată, lăsând vesela mai veselă şi mai curată.
Începem cu cea mai ţepoasă chestiune.Cât mă costă o casă din cob?
Evident, depinde de multe. Dar e cert că frumoasa şi rotunjoara căsuţă de cob a lui Radu de la Diribao – cu vreo 80 metri pătraţi amprentă la sol – va costa circa 5.000 euro. Asta excluzând costul berilor, micilor şi seminţelor consumate pe şantier în cantităţi industriale. Dar se poate şi mai ieftin (şi asta fără să tai din bugetul pentru bere, mici şi seminţe). Casa Verde de la Sasca Montană (Caraş-Severin), din imaginea de mai jos, a doamnei arhitect Ileana Mavrodin, a costat vreo 1.500.
Iar Ianto Evans spune că a reuşit să construiască o căsuţă mică, doar pentru el şi soţia lui, cu numai vreo 500 de dolari. Cât o chirie lunară în Băneasa, la două camere. Cu vedere în blocul de vizavi.
O altă întrebare care ni s-a pus adesea a fost: bine, bine, da’ casa nu se strică dacă se udă? Dacă plouă, nu se topeşte văzând cu ochii, ca buna-dispoziţie a debitorului când primeşte hârtie de la bancă? Ei bine, nu. Cobul e afectat de apă doar în cazul în care e înecat pentru foarte mult timp. Suportă fără probleme furtunile, chiar şi pe cele mai violente. Iar dacă mai şi tencuieşti la exterior cu var, poţi sta liniştit vreo câteva secole de-acum încolo. Ianto spune că englezii au o vorbă: dă-i casei o pălărie bună şi cizme de ploaie.
Cu alte cuvinte, dacă acoperişul este suficient de larg, iar temelia suficient de mult înălţată ca să nu băltească apa la baza casei, ai toate şansele ca stră-stră-stră-stră-(şi aşa mai departe)-nepoţii tăi să ofteze admirativ: “băi, cum ştiau să construiască stră-stră-stră-stră-(şi aşa mai departe)-bunii noştri”.
Acum, de obicei, interlocutorul devine mai puţin sceptic şi începe să ia în considerare oportunitatea de a spune Pa! Sistemului. Şi, fireşte, se întreabă dacă nu cumva pământul lui de la ţară (ăla pe care nu mai creşte nimeni nimic, că e greu, maică, la ţară, că nu ne dă subvenţii statu’) o fi sau nu o fi bun de aşa încercare.
Răspunsul este, din nou, în favoarea oamenilor - orice pământ e bun, cu condiţia să fie pământ, şi nu nisip (caz în care ar trebui să aduci munţi întregi de argilă de prin locurile învecinate – ceea ce s-ar putea să coste destul de mult). Ianto te învaţă, simplu şi eficace, cum să vezi câtă argilă ai în sol şi, în funcţie de ea, cât nisip trebuie să adaugi.
Cât rezistă o casă de cob?
Mult, foarte mult. Cele mai vechi case din cob datează de prin Evul Mediu şi rezistă bine mersi, în ciuda faptului că unele dintre ele sunt construite în zone cu climat umed, precum coasta Marii Britanii. …şi în caz de cutremur? În caz de cutremur, arhitecţii spun că ar fi unul dintre cele mai rezistente materiale, dacă nu chiar campionul en-titre.
Şi asta pentru că, spre deosebire de tehnicile convenţionale de construcţie – nu presupune îmbinarea sau lipirea unor elemente separate (blocuri sau cărămizi). La cutremur, căsuţa nu se comportă ca o sumă de obiecte unite cu forţa prin mortar, ci ca un singur obiect, ca un întreg cu o masă unică. Un test relevant, aici.
Despre cob sunt multe de povestit, iar cu cob sunt multe de făcut. Sper că rândurile de mai sus să fie suficiente ca domnii şi doamnele Λ să caute cartea lui Ianto Evans şi să înceapă să creadă că se poate.
În ceea ce mă priveşte, după vreo câteva sute de pagini citite şi după câteva zeci de zile de lucru cot la cot cu oameni înfrăţiţi în aceleaşi visuri, după câteva furtuni şi multe zile de arşiţă, după multe apusuri prelungite în lumina bună a focurilor de tabără, după câteva zeci de nopţi nedormite în pat, ci aproape de pământul din care se spune că am fost înfăptuiţi şi din care noi înfăptuim adăposturi pentru cei ce or veni după noi, ei bine, după toate astea, eu nu mai cred că se poate. Eu ştiu că se poate.
Il las pe Ianto Evans cu minunatele lui invataturi si ma apuc sa studiez profund constructia unei casute sub pamint...,am indentificat un delusor....,a nu stiti ce este acesta(o ridicatura de pamint mai mare decit cimpia sau sesul) si in primavara imi voi parasi zona mea de confort,cu forte proprii si ajutorul unui buldozer ,citiva apropiati care imi vor face structura de sustinere, voi realiza aceasta minunata casuta,poate cu ferestre mai mari pentru lumina naturala si citeva panouri voltaice pentru apa calda,,eventual un televizor sau de ce nu internet ca......,chiar daca iesi din zona de confort si din cercul vicios, nu te poti rupe chiar de tot de lumea asta nebuna,nebuna!

2 comentarii:

Blogul lui Jeny spunea...

Doamne ce case! Frumoase si pe sufletul meu. Dar cata dreptate ai cand zici ca te judeca altii ca nu esti in rand cu lumea. Ma certam si cu mama cand zicea ca : "ce o sa zica lumea?"'cand voiam sa fac ceva iesit din normal.Si nu uit casa bunicii facut din cob , din lut . Vara racoare , iarna cald, si podeaua era de lut. Of cat de putin ne trebuie sa fim fericiti! dar cat de mult costa sa fii in randul lumii.

MEG55 spunea...

Da....,ce putin ne trebuie sa simtim fericirea!Oare citi dintre noi mai stiu sau mai simt FERICIREA?!Nimeni nu mai traieste pentru el,ci doar pentru altii."Sa fim in rindul lumii" dar lumea oare vrea,doreste.., sa fie in rind cu noi?!Nu mai stim sa traim cu adevarat.Zilele sa-ti fie presarate doar cu fericire!