Fiecare are steaua sa!

14 iunie 2013

Ploua,ploua......, cu miros de EMINESCU si parfum de flori de tei!


"Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. Şi avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum intra întreba: Da’ unde e Dumitrache? Eu,ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt specialist şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră.
"De ’mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute fundă. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu dl. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat. Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu maestre şi el râdea, bătându-i pe umăr.
Cât a stat la Şuţu eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele.
Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române! Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorât!
L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-m potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!"
„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, îl servea adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.
Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului, unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.”
Concluzii
Așadar, răpus de boală sau ucis de un nebun turbat? Probabil nu vom ști niciodată. Dar poate că este mai bine așa. Misterul care plutește încă în jurul omului Eminescu îl poate salva de la moarte pe poetul Eminescu, cel pe care am învățat să-l acceptăm de-a gata, fără să realizăm propriu-zis cât de mare a fost.
In curind  se implinesc 124 de ani de la trecerea in vesnicie a inegalabilului poet national MIHAI EMINESCU!Am învățat despre el că este „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Dar un șir incredibil de evenimente întrețin încă flacăra încertitudinii în ceea ce privește moartea omului Mihai Eminescu. A murit nebun și bolnav, așa cum susțin biografii săi oficiali, sau a fost ucis ca urmare a unei conspirații la care au luat parte inclusiv bunii săi prieteni Titu Maiorescu și Ioan Slavici?! Suntem siguri doar de timp și de loc: 15 iunie 1889, București. Mai departe, ne pierdem în hățișul mărturiilor contradictorii și al supozițiilor când vine vorba de moartea lui Eminescu.
Locul există și acum. Strada Plantelor, sectorul 2, București. Pe fațada imobilului de la nr. 9 a fost fixată o placă de marmură care amintește trecătorilor epocalul eveniment: „În acest loc s-a aflat Sanatoriul Caritatea, unde a încetat din viață, la 16 iunie 1889, marele poet român Mihai Eminescu.Nu, nu e o greșeală. Data trecută pe placa memorială este 16, nu 15 iunie. Însuși George Călinescu o ia în calcul în celebra sa monografie dedicată poetului, însă și el înclină tot spre varianta oficială. 15 iunie este, până la urmă, data înscrisă pe certificatul de deces al lui Eminescu.Știm, de asemenea, că imobilul nu este cel în care Eminescu și-a petrecut ultimele săptămâni de viață. Fostul sanatoriu al doctorului Șuțu a fost dărâmat și locul său a fost luat de o casă cu etaj ridicată în perioada interbelică.



 Au inflorit teii… Nu astazi… nici ieri… nici nu mai stiu cand! Coplesita de nori si de intuneric, in dupa-amiaza asta, mi-am ridicat ochii din pamant si le-am vazut! Margelutele verzi prinse-n buchete de-a lungul bulevardului si invaluite-n miros proaspat de inceput de vara, s-au deschis si floarea mica, delicata se zbate speriata pe cerul negru, manios. In aer se simte miros de furtuna, miros greu, intunecat ce te inconvoaie si te apasa spre pamant,dar mirosul inconfundabil al florilor de tei acopera toate acestea. Orasul e un santier si-acum pare ca noroiul a cuprins si cerul. S-a starnit un vant rau, scormonitor. “E sfarsitu’ lumii”, spune o voce speriata. Trecatorii fug care-ncotro si in scurt timp trotuarul se goleste fiind luat in stapanire de ploaie. Vantul smulge florile de tei din bratele frunzelor si le izbeste cu ciuda de piatra, purtandu-le-n parbrize de masini ude, printre injuraturile soferilor grabiti. Cad flori… cad crengi intregi… se-amesteca-n suvoaiele uitarii… Eu, umbra nelalocul ei, plang soarta cruda ce le-mpiedica sa parfumeze-un ceai si-un vis de vara timpurie… As vrea sa stau in calea vantului si sa le prind in par si-n palme… poate asa caderea n-o sa le mai doara. Dar parul meu e lunecos si ud, iar palma mea, nepriceputa… Si ma-nconvoi sub ploaia ce curge sarat pe obrajii mei, spaland si cea mai mica urma de parfum de tei. E vina mea! Eu le-am lasat in voia sortii cu uitarea mea. Alta data le mangaiam cu privirea, ma invaluiam in parfumul lor, le protejam in inima mea, iar ele infloreau sub ochii mei si ma rasplateau umplandu-mi porii si sufletul cu mirosul lor. Acum calc pe covor prematur de flori si frunze, ploaia din zilele acestea este urita(pentru ca este rece si multa),insa are un miracol aparte.....,  miroase a parfum de flori de tei.Eu pling sub picaturile repezi ale ploii ce nu se mai sfirseste si imi propun sa nu mai uit ca teii au inflorit, macar pana data viitoare…Cu siguranta nu voi uita niciodata de dl.EMINESCU,chiar daca ploaia imi va irosi parfumul florilor de tei !  

Niciun comentariu: