Fiecare are steaua sa!

23 februarie 2013

Da,da dragostea !



Poveste de Dragobete.

Într-un colţ de rai se pare,
spun poveştile din buni,
Dragostea zbura ferice
şi făcea prin cer minuni.

Ba se cobora adesea
şi aice, pe pământ.
şi-aducea în cele inimi
numa-nfiorări şi cânt.

Şi toţi îi simţeau puterea
ei de floare fermecată
şi-o păstrau aprinsă veşnic
ca lumin-adevărată.

Era totul doar simţire
cu izvor în zbor de îngeri,
oamenii trăiau ferice
fără lacrimi, fără frângeri.

Tot atunci, ne mai spun bunii,
un fecior prin munţi trăia,
chipeş şi cu boiul straşnic,
fiu al babei Dochia,

Mesager trimis, se pare,
de chiar bunul Dumnezeu
să dea dragostei cătare
şi trăia sus, pe Ceahlău,

Sau oricum prin munţii falnici
stăpâniţi de vechii daci,
preţuit deopotrivă
de bogaţi şi de săraci.

Şi fecioru-acela chipeş
dădea iama peste fire,
răspândind peste meleaguri
cântec tainic de iubire.

Printre păsări, printre oameni,
el iubirea o împarte
la sfârşitul lunii faur
până la-nceput de marte

Când cu fir împletite
din alb şi din roşu-dor
cei iubiţi se legau veşnic
prin sărut de mărţişor.

Dar feciorul ( iar spun bunii)
Nebunatic, cum apare,
zice-se c-a vrut să-ncurce
calea Sfintei Maici Fecioare,

Care, plină de mânie
pe feciorul cel pârdalnic,
i-a dat chip de buruiană
de iubit, numit năvalnic…

Dar trecură vremi de-atunce
şi povestea nu-i uitată,
Dragostea-i şi-acum puterea
ce ne-aduce la olaltă,

Iar pe fecioraşu-acela
ce dădea iama prin fete
îl sărbătorim cu toţii
când e zi de Dragobete.

Iar povestea lui am scris-o
sus, în munţii mei cărunţi.
unde dorul şi iubirea
e şi-n inimi, e şi-n frunţi

Şi vă-mpart la fiecare
câte un surâs şăgalnic
şi vă dau s-aveţi sub perini
dragobetele …năvalnic.(de Leonid Iacob)

Cu dragoste, de Dragobete…
Dacă am trăi cu dragoste fiecare zi a vieţii noastre, nu ar mai fi nevoie să stabilim în calendar date destinate iubirii, nu ar mai fi nevoie de nici o teoretizare. Anotimpurile curg prin noi cu bune şi cu rele, conştienţi sau nu trecem cu fiecare zi trăită prin altă poartă sesizând sau nu, partea de iubire. Atunci când recunoaştem starea aceea fără de seamăn, simţim în fapt, divinul din noi. Trist ar fi să nu-l recunoaştem ori să-l anulăm din teamă pentru că suntem supuşi propriilor limite ale înţelegerii, uneori suntem lipsiţi de voinţă sau stăpâniţi de spaima de a nu fi ridicoli. Dacă nu ar fi starea de teamă în sufletul omului, dragostea, şi-ar striga liberă numele, s-ar culcuşi şi-n sufletele cele vechi asemeni pruncilor sărutaţi în somn de îngeri.
Ţăranii dinspre care vin şi spre care mă îndrept, au rânduit în cuminţenia lor un timp al drăgostiţelor, adică al dragostelor, un timp al muncii şi al dăruirii. Timpul drăgostiţelor îl are drept personaj central pe Dragobete, acel tânăr frumos care dăruieşte iubire tuturor oamenilor. El încearcă să ne ferească de deznădejdea iubirii, ne cuprinde în braţele lui generoase pe toţi aceia care avem curaj să ne abandonăm lui cu încredere şi speranţă. El ne dă senzaţia de zbor înalt şi plutire, ne pune în suflet o muzică binecuvântată care ne inundă simţurile. Dragobetele iese în calea noastră când nici nu ne-am dezmeticit bine din iarnă, când mai auzim încă ecourile sărbătorilor nenumărate. Dragobetele, îl grăbeşte pe om să trăiască, îi pune o minune în suflet, după care omul este singurul răspunzător al stării sale de îndrăgostire. Dragostea aceasta nouă, venită pe nesimţite, doare cumva, dulce… şi ca să fie tabloul cât mai sugestiv, soarele îi cheamă pe oameni prin grădini, prin crânguri, şi îi îndeamnă să adune florile primăverii. Acum este timpul când se împerechează şi păsările pădurii, când tinerii se adună în grupuri neîntâmplătoare. Culeg şi îşi dăruiesc flori în locuri ferite de ochii părinţilor, glumesc, aleargă, se ating uşor, ca din greşeală întâi, până se ajunge la sărutul care pecetluieşte o promisiune, un vis. În termeni populari, joaca lor se numeşte „zburătorire”. Ei se „zburătoresc” asemeni păsărilor, trăind un acut sentiment al libertăţii, al nesupunerii. Sufletul lor zboară fără nici o îngrădire. La îndrăgostirea dintâi, Dragobetele anulează orice judecată. Cele care vin mai pe urmă sunt mai clare, mai aşezate, dar sunt considerate tot începuturi. Dragobetele nostru, ca un adevărat făt frumos al iubirii, un fel de frate al Erosului grecilor şi al lui Cupidon al vechilor romani, nu atinge cu aripa sa numai tinerii. Femeile care sunt îngrijorate că nu au prunci, se roagă în această perioadă Maicii Domnului, culeg flori şi îşi înconjoară mijlocul cu ele şi astfel împodobite merg la biserică de câte ori pot între 24 februarie şi 25 martie. În această perioadă, Dragobetele este un fel de stăpân al lumii care se înclină frumos în faţa ultimei zile care aduce cu ea vestirea venirii pe lume a Pruncului Maicii Domnului.
Din dragoste şi pentru dragoste vin copii pe lume în orice perioadă a anului, vegheaţi de lumina sfinţilor cei blânzi, vin pentru a fi iubiţi. Cei care nu găsesc dragostea şi căldura unei familii, le vor căuta toată viaţa lor cu multă îndârjire.
Femeile singure sau văduve, dacă ating în această zi ca din întâmplare un bărbat, vor fi tot anul drăgăstoase şi îşi vor găsi pereche. Bărbaţii şi femeile aflaţi în puterea vârstei în această zi, au o preocupare specială în a vorbi frumos, cu tâlc chiar. Altfel, vor ‘’chiricăi’’ asemeni păsărilor, tot anul. Fetele işi fac rezerve de apă din zăpada topită, cu care să se spele pe faţă cât mai mult timp pentru a rămâne proaspete şi dorite, ca în ziua de Dragobete. Bătrânele, caută rădăcina de spânz folosită ca leac de dragoste şi de deochi. Iată în acest sens, două texte deosebit de frumoase, un descântec de dragoste:
"Crăci de brad lecuitoare,
Ţineţi focul cât mai mare,
Să pocnească, să trosnească,
Dragoste să izvorască…
Că vă înconjor,
Ca dintr-un izvor:
Cu pâine, cu sare,
Cu dor d-ăl mai mare,
Cu miere de albine,
Cu dor de la mine,
Cu mătănii sfinte,
Cu multe cuvinte…
Cu spânz din pădure,
Dintre rugi de mure,
Spânz cu rădăcină,
Inima alină…
Crăcilor, să-mi daţi,
Şi să-mi adunaţi,
Gânduri luminate
Fară de păcate,
Leacuri, sănătate,
Dragoste curate.
Ion să nu mai vrea,
Decât gura mea.
Tot zbuciumul lui,
Ca al bradului…
Zbucium cu răbdare,
Milă şi răcoare…
Ion să mă dorească,
Ion să mă iubească…
Cum nu poate popa
Să facă aghiasmă
Fără busuioc,
Să nu poată Ion,
Fără dorul meu…
Fie cu noroc! "
(se crede că spânzul vindecă toate bubele şi toate rănile însângerate. De ce nu i-ar salva şi pe răniţii din dragoste?)
Câţi oameni, tot atâtea istorii de dragoste pe care le-ar putea povesti fiecare cu vorbele lui. Gândiţi-vă ce se ascunde dincolo de privirea unui bătrân atunci când priveşte o femeie frumoasă, veselă, spontană. Trăieşte cu gândul la fericiri trecute ori neîmpliniri… într-o secundă simte în gândul său gustul vânătorilor de altădată, recompune o stare de suflet, se lasă mângâiat de aburul amintirilor. Dacă surprinzi în privirea unei femei necunoscute depărtările adânci din ochii ei, înconjuraţi de adevărate hărţi ale anilor, desluşeşti bucurii tăinuite, doriri cuminţi sau o tragică renunţare. Priveşte ochii mamei tale din fotografia veche în care te strânge la piept plină de iubire şi bucurie pentru că te are viu, întreg, palpabil, rod al iubirii. Dacă mai este prin preajmă, dăruieşte-i un strop de fericire pentru că te-a adus pe lume din iubire, ţi-a silabisit lecţia vieţii şi s-a bucurat cu tine şi pentru tine. Să privim cu multă înţelegere spectacolul vieţii în care dragostea înnobilează şi dă sens tuturor trăirilor. Pe lângă minunile despre care v-am vorbit până acum, Dragobetele mai este răspunzător şi pentru existenţa a două obiceiuri care se petreceau în viaţa tinerilor din lumea satului, în perioada lor de mare curăţie sufletească, între 10 şi 16 ani: “însurăţirea şi înfrăţirea”.
Acestea erau două legăminte ce se făceau pe viaţă. Fetele îşi smulgeau câteva fire de păr, le legau şi ţineau una de la un cap şi alta de la celălalt în timp ce întrebau:
"-Te ţii surată până la moarte?" Cealaltă răspundea:
"-Mă ţin surată pâna la moarte".
Băieţii mai curajoşi se tăiau puţin la degetul mic al mâinii stângi, cât să curgă doar câteva picături de sânge. Apropiau degetele, sângele se amesteca şi se întrebau:
"-Te ţii frate până la moarte?
-Mă ţin frate până la moarte.
-Eu ţi-oi fi frate,
Chiar până la moarte.
M-oi lăsa mai bine,
De pâine, de sare,
Decât să mă las de tine."
Şi suratele şi fraţii, se ajutau toată viaţa, şi doar moartea îi putea despărţi. Se spune că un frate de cruce sau o soră de cruce – cum se mai numesc, valorează mai mult decât un frate de sânge. Păstrează secretele cu sfinţenie, copii fraţilor şi surorilor de cruce nu se căsătoresc între ei. Dacă un frate de cruce moare, celălalt, în timpul înmormântării, nu-şi acoperă capul asemeni celor din familia propriu-zisă. De asemenea, participă la căratul sicriului, şi zice din când în când:
"Avusei şi eu un frate,
Şi de el, n-avusei parte."
Dacă ar fi să rezum toată povestea lui Dragobete la cinci cuvinte, le-aş alege pe acestea: dragoste, oameni, iubire, primăvară, viaţă.


Un comentariu:

Blogul lui Jeny spunea...

Nici nu se poate spune mai multe despre dragobete. F frumos scris, am citit cu drag. Iti doresc o primavara cu multa dragoste de viata.