Fiecare are steaua sa!

9 noiembrie 2012

Scrisoare de dor catre Adrian Paunescu!

S-au împlinit doi ani de la dispariţia poetului Adrian Păunescu pe data de 5 noiembrie a.c. În sufletul fiicei sale Ana-Maria durerea nu s-a estompat. Îi duce dorul tatălui său, simte nevoia să-l întrebe, să stea de vorbă cu el. I-a scris o scrisoare. De dor şi de liniştire.Cu dor, tatălui meu!
Îţi scriu, tată, această scrisoare, la doi ani de când nu-ţi mai cunosc exact adresa. Îţi scriu, ca să fiu sigură că tot dorul meu ajunge unde trebuie, îţi scriu, ca să înţelegi şi tu, trecând peste orice gen de distanţă, că lumea aceasta pe care mi-ai lăsat-o moştenire nu te-a uitat şi nici nu te va uita curând. Am de multe ori impresia, când îţi mai pomenesc colegii de actualitate numele pe la emisiuni de televiziune sau prin articole de ziar, că dispariţia fizică îi interesează tot mai puţin, pentru că spiritul tău încă ne este aproape, pentru că vocea ta ne face în continuare să tresărim şi să ridicăm instinctiv privirea, pentru a-ţi căuta chipul. Mă uit în jur, tată, şi îţi spun sincer că, uneori, realităţile mă revoltă şi mă fac să mă simt singură în nişte bătălii pe care nu cred că le voi putea câştiga în timp util. Alteori, însă, când mă adăpostesc timid în ochii celor pe care cred că mi i-ai lăsat aproape, ca să aibă grijă de mine, de prezentul şi de viitorul meu, am senzaţia că nu e chiar imposibil, că supravieţuirea la care m-ai condamnat, plecând atât de devreme şi de brusc, nu contrazice în totalitate fişa mea de post. Ce să-ţi mai spun, ca să-mi alin tristeţea? Ce să-ţi mai povestesc, ca să-mi eliberez puţin inima de întrebările fără răspuns care s-au adunat în aceşti doi ani de rătăcire? Recunosc, cu un fel de ruşine, că nu mi-am revenit de tot, recunosc că, probabil, din când în când, fără să vreau, refuz să zâmbesc şi să privesc înainte. Lumea nu mai e de multă vreme cum suntem noi, aşa cum mă obişnuiseşi tu să cred, oglinzile de azi parcă nu mai fac faţă deloc adevărurilor recente. De când ai plecat, veştile bune ne-au devenit tot mai străine, mergem din rău în mai rău şi, aparent, nu ne mai interesează nimic, nici măcar nu ne facem griji pentru propriile destine. Parcă degradarea morală pe care o intuiai şi tu, pe care ai scris-o atât de frumos şi de tragic de-a lungul anilor, ne-a invadat de tot raţiunea. În rest, aproape toate sunt cum le-ai lăsat. Pe fotoliul tău nu se aşează nimeni, niciodată. Pixurile din sufragerie au îmbătrânit, mina li s-a cam uscat, de când nu-ţi mai îngână versurile. Ţi se simte lipsa peste tot. Şi în casă şi în ţară. Sunt convinsă că Ardealul îţi plânge de dor, că Basarabia te caută, că Oltenia nu vrea să te uite. Ai ştiut că lumea te va regreta, că oamenii care ţi-au făcut rău vor avea remuşcări, mai devreme sau mai târziu. Încă nu realizează toţi asta, e adevărat, dar am încredere că istoria va aşeza fiecare poveste acolo unde îi este locul. Într-un fel, poţi fi liniştit, tată. Până şi cei care nu te-au înţeles la timp sunt politicoşi cu absenţa ta. Ţi-aş cere să te întorci, dar ştiu că nu se poate. Aşa că te rog ca, de acolo de unde eşti, de unde ştiu că mă vezi şi că mă aperi, să nu te mai consumi, ca-n timpul vieţii, pentru problemele celorlalţi. Meriţi, măcar acum, puţină linişte.
Sursa:Jurnalul.ro/


2 comentarii:

cafeauata spunea...

Minunat scrisa, cu durere scrisa. Cum sa nu-i fie dor? Imi este si mie, eu care doar i-am citit cuvintele publicate.
Dumnezeu sa-l odihneasca!

Vasile Dumitru spunea...

Respect...