Fiecare are steaua sa!

16 iunie 2012

Zilele Eminescu!






În data de 15 iunie 1889, a încetat din viaţă Luceafărul poeziei româneşti, poetul Mihai Eminescu. Născut Mihail Eminovici, poetul este socotit cel mai important reprezentant al literaturii romantice din România.


Plopii fara sot


Acasa la Ipotesti


Bustul lui Eminescu din curtea  Casei Pogor.

La 15 iunie, florile teiului lui Eminescu miros a poezie. Pe 15 iunie, cărţile se deschid parcă singure în căutarea amintirii poetului. 15 iunie e ziua de pomenire a plecării spre zările raiului a  Luceafărului poieziei romanesti. Atunci, în acea zi, umerii de piatră ai busturilor sale răspândite în toată ţara se încarcă de flori. De la Nistru pân’ la Tisa tot românul îl sărbătoreşte.
Arborele absolut!
Se pare că Teiul lui Eminescu a renăscut din propria-i cenuşă. Cu ani în urmă a fost aproape de a se usca, dar şi-a revenit: ajutat, printr-o procedură biologică elaborată, dintr-o crenguţă fragilă abia răsărită, a renăscut. Atunci, Teiul a trimis vorbă plopilor fără soţ că e bine, că se va reface, şi s-a refăcut. Teiul lui Eminescu e un reper al copilăriei noastre, al tuturor. Teiul, Bojdeuca lui Creangă, Grădina Botanică şi Palatul Culturii sunt obiectivele ce definesc Iaşiul. Cei care nu i-au adresat până acum un omagiu, un cuvânt de îmbărbătare, atât de necesar acum la bătrâneţe, trebuie să vină. Să se închine poetului. Pentru că spiritul lui Eminescu sălăşluieşte în crengile înflorite. De aici pleci împăcat, încărcat cu energie şi ştii că geniul românesc l-a dat pe cel mai mare poet, care a avut un loc preferat aici. Când am plecat din preajma copacului parcă am auzit respirând sufletul pământului. Am pipăit boarea de inspiraţie a poporului român. Sau, cum spunea cândva Petre Ţuţea, am simţit ce înseamnă acea "sumă lirică de voievozi" ce reprezenta pentru filosof Luceafărul poeziei româneşti. Veniţi să vedeţi arborele absolut al României eterne!
E cel mai frumos dintre toţi. În fruntea tuturor, pe alee, îţi iese în întâmpinare. Stă cu fruntea sus, iar mulţimea fremătătoare a suratelor (de-aceeaşi fibră) îi ţine companie. Îi ghiceşti însă de la distanţă slăbiciunile. A îmbătrânit. De câţiva ani nu mai poate să-şi ţină trupul drept. Trunchiul scorţos e învelit în curele metalice. Braţele, cândva vânjoase, atârnă anevoios. Cu umărul drept se sprijină-ntr-o cârjă. De oţel. Dar se ţine tare.
Parfumul îi este puternic. Privirea-i falnică încă nu s-a pierdut. La fel de bun şi de naiv, crede că toţi care îi trec prin preajmă vor să-i aducă un omagiu. Se linişteşte imediat când vede un copil sau un poet cum vrea să facă o fotografie cu el. Cărarea-i deasă a frunzelor e frumos aranjată, ca întotdeauna. Garcon. E atât de fotogenic! Aşa de bine iese în fiece fotografie! E Teiul lui Eminescu din parcul Copou.
Crengile, îmbătate de mirosul teiului înflorit în iunie, freamătă în sunet de goarnă şi trompetă. Parcă şi suflul copacului, cântecul său acompaniat de vânt consonează cu atmosfera. Ce-i drept, mai oboseşte şi el uneori, când e prea mult zgomot sau atunci când, de prea multă aglomeraţie – nu mai poate respira, spiritual. Poeziile lui Eminescu şi ale altor poeţi naţionali îi încântă lui şi ascultătorilor sosiţi, dimineţile şi după-amiezile. Dintr-un difuzor instalat în preajmă se aud zilnic poezii recitate de însuşi autorii lor. Băncile sunt pline de un auditoriu de toate vârstele, de la copii în cărucioare la bătrâni ce umblă în bastoane aurite.
Trecut-au anii... (M.Eminescu)
Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!

Când amintirile...(M.Eminescu)
Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

De-or trece anii...
De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va plăcé,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un "nu ştiu cum" ş-un "nu ştiu ce".

M-a fermecat cu vro scânteie
Din clipa-n care ne văzum?
Deşi nu e decât femeie,
E totuşi altfel, "nu ştiu cum".

De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tăcé:
Dac-al ei glas e armonie,
E şi-n tăcere-i "nu ştiu ce".

Astfel robit de-aceeaşi jale
Petrec mereu acelaşi drum...
În taina farmecelor sale
E-un "nu ştiu ce" ş-un "nu ştiu cum".(M.Eminescu)
Inchei cu-Traiesc....,in parfumul florilor de tei!

Niciun comentariu: