Fiecare are steaua sa!

23 iulie 2011

Afara ploua ca si toamna

height=360 border=0>
glitter-graphics.com
PLOAIA DE VARA
Este mai întâi momentul acela când totul încremeneşte în aerul fierbinte, dens ca un zid. Nimic nu mai mişcă, păsările au dispărut, câinii tomberonari s-au ascuns iar frunza frasinului stă îngheţată. Parcă a încremenit timpul. Apoi se insinuează o adiere fierbinte... câteva vârtejuri se joacă cu praful din parcare ca şi cum un macho s-ar juca cu vârful cuţitului pe pielea antebraţului. Undeva la orizont, dincolo de blocuri, se aud bubuituri surde. Apoi adierea se transformă în vânt iar vântul se-nfoaie şi începe să ridice pungile de plastic în sus, tot mai sus, până la balcoanele de la etajul patru. Veniţi de nicăieri, norii acaparează orizontul strâmt al blocurilor iar crengile plopilor încep să se zbată de parc-ar vrea să se zmulgă din tulpini. S-a lăsat întunericul, şuierul vântului dintre blocuri acoperă totul... de pe calea ferată străbate cu greu ţipătul unui tren. Primul fulger luminează dramatic un peisaj rupt din timp... nervii-ţi zbârnâie ca şi corzile de pian în aşteptarea tunetului... în aşteptarea tunetului care întârzie... şi se prăvăleşte o dată cu stropii grei de ploaie. Pe asfalt apar primele pete negricioase care se usucă instantaneu, asemenea fulgilor de zăpadă căzuţi pe capacul canalului de la termoficare. Petele devin tot mai dese, tot mai negre şi, dintr-o dată, nu se mai aude decât darabana stropilor. Al doilea tunet te ia pe nepregătite pentru că, urmărind fuziunea petelor umede n-ai mai văzut fulgerul. După aia începe sarabanda: fulgerele aprind aerul unul după altul iar tunetele se rostogolesc continuu... atunci îmi place cel mai mult. Am impresia că sunt unicul spectator al unui concert de timpane... timpane mari, timpane uriaşe. În timp ce aerul electric crapă în sclipiri orbitoare iar ploaia cade oblic dinspre stânga, oblic dinspre dreapta, oblic din faţă... oblic de oriunde. Aş vrea ca furtuna să nu se mai termine! Încerc să ghicesc de unde va fulgera iarăşi şi, numărând în gând, măsor distanţa la care s-au despicat norii. Ori stau cu ochii aţintiţi undeva peste câmpul grăniţuit de calea ferată, acolo spre nord-vest unde sunt transformatoarele... de-acolo urcă trăsnetele către cer şi norii se ţin de mână cu pământul.
Dintr-o dată cade liniştea. Nu se mai aud decât picăturile grele care se sparg de asfalt, de acoperişul balconului, de pereţii blocului. Apoi vine, din nou, tăcerea. Norii negri s-au învineţit, apoi capătă o transparenţă plumburie şi undeva, la margine, se vede o fâşie de cer albastru. Aerul parcă se întinde, dezmorţindu-se. Se aud câteva ciripituri timide, frunzele frasinului încep să tremure iar,ploaia a incetat....Inchei cu -TRAIESC SI ASTA IMI OCUPA TOT TIMPUL-

2 comentarii:

Ryanna spunea...

superbă postare!:)..ai descris atât de minunat acest moment al ploii de vară însoţită de tunete şi fulgere,că parcă şi vizualizez fiinţa ta ce contemplă acest peisaj magnific al naturii din dreptul ferestrei,sau de pe terasa casei tale..
un weekend minunat să ai şi cu linişte în suflet!:)

MEG55 spunea...

Multumesc! Imi plac foarte mult ploile de vara.Ma simt excelent si inainte si dupa ploaie.